COLETTE SI HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
— DELIRICIZAREA PROZEI FEMININE

Perioada interbelica nu duce lipsa de femei care scriu, putine, însa, fiind si scriitoare. Este, probabil, o consecinta a miscarii sufragetelor. Majoritatea acestor scriitoare sunt nascute în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, iar mamele lor poate ca împartaseau idealul egalitatii femeilor. Cert este ca în toate literaturile femeile intra impetuos în literatura: Marina Tvetaeva, Virginia Woolf, Colette, Martha Bibescu, Anna Brâncoveanu de Noailles, Ticu Arhip, Elena Farago, Claudia Millian, Henriette Yvonne Sthal... Ele vin cu o lume a lor pe care o transpun literar, propunând-o ca viziune asupra lumii, asupra relatiilor dintre oameni. O literatura intelectualizata sau naturalista, aproape de senzatie sau de intuitie, o literatura despre modul în care lumea este vazuta prin ochiul rece sau cald al unei femei. Barbatii sunt destul de mefienti. Numesc aceasta literatura, ironic, literatura feminina, siderati ca înca un teritoriu considerat exclusiv al creativitatii masculine este invadat de reprezentantele sexului frumos.
Aceasta „invazie" denota o noua perceptie asupra socialului si a culturalului care face sa se reconsidere problema egalitatii de sanse si a discriminarii. Mefienta cu care este privita literatura scrisa de femei provine din convingerea ca orice creatie presupune constructie, virilitate, soliditate, iar literatura acestora nu îndeplineste, prin prejudecata sociala si literara, din start aceste deziderate. Dezastrul relatiei dintre Camille Claudel si Auguste Rodin poate fi privit si din acest unghi al prejudecatii sociale privitor la creativitatea feminina. Alienarea femeii, a lui Camille Claudel, este semnul neconcordantei dintre aspiratiile individuale, personale si imperati vele, tabuurile epocii.
Putini sunt cei dispusi sa acorde macar încredere acestei literaturi. Atitudinea fata de Colette este, din acest punct de vedere, semnificativa. Ea scrie primele carti — seria Claudine — semnându-le cu pseudonimul sotului Willy(Henry Gauthier Villars). Sta în spatele actului creator, desi nu-i lipseste talentul caci societatea nu este receptiva fata de aceste lucruri. A trebuit sa se emancipeze, ca om si ca artist, sa iasa de sub tutela acestei iubiri care tindea sa o mutileze si, întelegându-si rostul, sa se accepte si sa evolueze în sensul destinului ei. A avea destin presupune, cum crede Mircea Eliade, a-ti perpetua existenta dincolo de limitele vietii printr-o forma de creatie care transcende.
Modelul mai îndepartat pentru aceste artiste de la sfârsitul secolului al XIX-lea pare George Sand, scriitoarea care si-a confectionat o masca masculinizata pentru a se putea sluji mai bine pe sine într-o lume dominata de barbati. Revolta ei „se clasicizeaza" fiind adoptata si integrata, la sfârsitul secolului, în circuitul comportamentelor socio-morale tabietare, comune.
Când Gabrielle- Sidonie Colette se va debarasa de „les vrilles de la vigne"(cârceii de vita) care se încolacisera în juru-i, când a rupt „tresarind înspaimântata" toate acele „fire rasucite" care „razbatusera pâna în came", când a fugit de aceasta viata si de prejudecatile sociale, devansându-si epoca si asumându-si conditia incomoda de creator, abia atunci, si-a auzit glasul — a luat, asadar, cunostinta de sine, s-a eliberat descatusându¬si fortele creatoare ca-n elanurile expresioniste tinzând spre dezmarginire.
A scrie echivala pentru o femeie cu o provocare adresata procustienei societati. Era aceasta o revolutie pe baricadele careia nu de putine ori aceste temerare au luptat singure. Trebuia perseverenta si forta pentru a înfrunta timpul si pentru a merge mai departe. in literatura lui Colette toate aceste teme apar. Fictiunea trece în spatele realului, viata devanseaza imaginatia.
Aproape toate scriitoarele femei adopta formula transfigurarii partiale. Colette se asaza în centrul propriei opere transcriindu-si experientele, adresându-se direct prin eroinele sale rasarite din carnea fiintei sale. Claudine, Renee Nere, Alice, Lea sunt ipostaze diferite ale lui Colette însesi în diferite etape ale vietii. Poate ca Marcel Proust avea dreptate si Colette este genul de scriitor care n-a faurit decât o singura opera, facând „sa refracte, trecând-o prin prisme diferite, o mica frumusete pe care ei cei dintâi au adus-o pe lume". Lumea pe care o aduce literatura ei este lumea ei cu obsesiile, temele, metaforele, bucuriile, izbânzile, esecurile ei. Este lumea Colette.

Un eseu de ANA DOBRE