INVITATII PORTO-FRANCO

Valentin TALPALARU

Nu trebuie sa-ti faci griji
vesnicia este greu de suportat
doar în prima zi
apoi în locul tau
cânta spaima altui capat de drum.

Nimeni nimic toate deodata amin.
Vesnicia se vindeca prin moarte
si se repeta în doar zadarnicia
celui-ce-nu-poate-crede-în-ea.


***
Odinioara sinucigasii plonjau în ochiul tau
tu râdeai si dadeai fuga acasa
cu ochiul doldora de prada
iar noaptea îsi arcuia nervoasa spinarea
gata gata sa te arunce
în palmele mele.
Tu îmi aratai stelele moarte
cum se desprindeau cu un pocnet usor de pe bolta
- asta în vremea când începusera
sa-ti creasca sânii
astupându-mi gura
cu cascade de lapte
tu râdeai aratându-mi trufasa
ochii tai plini de prada.


***
imi vei spune
ametita de imaginile lumii
în care vrei sa te nasti:
„Iatapasarile tineretii mele
cum poarta cu mândrie un ou
jumatate lumina, jumatate întuneric!"
Si pruncul calator
din pântece în pântece
ferit de dreptatea sabiei
cu care se taie întelesul
revelatiei celei bune
ca cânta pentru tine
peanul întoarcerii.


(Doar în Coama de fum a diminetii
stelele încâlcite se vaieta
de acum palide si aproape stinse)
Tu îmi vei spune
ametita de imaginile lumii
în care vrei sa te nasti:
„Acolo vreau sa deprind
îndemânarea cea spornica nerostirii
sfintenia
cuvântului tacut în
lacra lacrelor
în noaptea cea lunga alor mei
Si nimic nu ma tulbure..."
Apele vor prinde buze
pestii vor lumina
ca semintele de rodii
apele verzi si bine cântatoare
tu insula eu insula
si între noi duhul întelept
semanându-si capcanele...


***
Vlaga fiarei s-a domolit
coltii izbânzii sunt moi
ochii sidefii s-au tras la adapost
si o pace urca în viscerele
blândei de-acuma fapturi.
Peste aer peste cumintenie
flori de cais fumega
un cor al sterpiei
caci fiara nu va da rod
si blana ei plina de vaiete
este o pata între noapte
si zii cu care îti stergi
aburul gurei.
Sub limba e semnul
de intrare în piatra.
Fiara si-a surpat limba
cu semn cu tot
si nu se mai încumeta
sa-si arate ranile' n care
fiecare ne-am muiat degetele
spre încredintare