FILE DE ISTORIE LITERARA

MAREA EUROPEANA -
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

Referindu-se la creatia Hortensiei Papadat-Bengescu, criticul Serban Cioculescu afirma ca autoarea este integrata unei „elite scriitoricesti fara ecou imediat, care plamadeste sensibilitatea cea noua, a generatiei viitoare" (Revista fundatiilor, nr. 11, noiembrie 1938). Subtila si profunda analista, „marea europeana" (cea mai mare scriitoare de pâna astazi în literatura româna), Hortensia Papadat-Bengescu a impus în literatura idealul clasic de frumusete, vigoarea analitica de o rara profunzime. Autoarea coboara în „subtilitatile constiintei" în „labirintul înca neexplorat al constiintei", acolo aflând explicatie spiritului ei mereu înfometat de cunoastere. Critica literara a vremii a evidentiat mai cu seama „forta demiurgica" prin care a însufletit nenumarate si diverse chipuri omenesti, dar mai ales vigoarea analitica, de o rara profunzime, prin intermediul careia a reconstituit „uscaciunea sufletelor" unor parveniti. E. Lovinescu mentiona, referindu-se chiar la prima culegere de povestiri, „rara putere de analiza proustiana a acestei scriitoare, cruda cu sine si cu altii". Autoarea sondeaza în adâncimile subconstientului, în subteranele aproape de neimaginat ale unei lumi ratacitoare, o lume care cauta agonic un liman, un punct de spijin pentru a se mentine la linia de plutire, pentru a se salva de cataclismul caruia îi simte apropierea. Ca nimeni altul prozatoarea intuieste cataclismele sufletesti produse de noile timpuri care dictau alte formule de viata, lumea veche, cu morala ei condamnata, cu agonia-i trista, fara orizont, ramânând în trecut, cuprinsa de un proces ireversibil. Scriitoarea, prima în literatura româna, dezvaluie procesul de dezagregare umana, care a afectat straturile sociale în urma noilor tendinte de dezvoltare economica, sociala a vietii. Pe aceasta linie, adica a dezvaluirii procesului de descompunere lenta, inevitabila a straturilor sociale au mers si alti scriitori, nimeni însa în perioada dintre cele doua razboaie nu s-a ridicat la un asemenea nivel, nu a facut o asemenea critica a „individualismului burghez", a „moralei claselor suprapuse". Tocmai datorita acestui fapt, Serban Cioculescu considera acest moment drept „cea mai serioasa realizare de fresca, în romanul nostru". Echivalentul acestei calitati poate fi doar sentimentul tragic al mortii, teama omului de vesnicia care transforma viata într-o nesfârsita alsteptare a mortii... Asa se face ca autoarea insista „aproape impudic" asupra unor stari morbide, uneori cu ochi de expert sau de clinician. Prefatatoarea ciclului de romane editate în colectia Biblioteca pentru toti, Eugenia Tudor, considera ca aici nu este vorba doar de descrierea unor maladii care faceau ravagii în „lumea buna" de la începutul secolului douazeci, ci mai mult de „necesitatea exprimarii într-un mod propriu, a unei nelinisti metafizice, a spaimei de moarte". Aceasta predilectie nu vine de la o posibila „înclinare catre patologie". mai degraba de la „sentimentul dureros si tragic" - sentiment pe care scriitoarea l-a simtit cu toata firea ei sensibila si insingurata. Astazi, cunoscând în detaliu perioada în care si-a scris lucrarile si mai stiind ca „nu se simtea bine în lumea ei, repudiind minciuna, luciul înselator al conventiilor, tânjind dupa armonie si frumos", spectacolul dezolant al disparitiei unei lumi în care a crescut si care a avut un impact indiscutabil de important asupra formarii ei ca personalitate, i-a cutremurat sutletul, izolâd-o într-un fel si facând-o sa-si traiasca cu o dubla luciditate nelinistile sufletesti.
Critica literara a vremii a încercat sa traga paralele între unele opere semnate de Hortensia Papadat- Bengescu cu cele ale lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Thomas Mann, Proust, Stendhal, V. Woolf, supranumind-o „marea europeana". Nu întâmplator, Eugen Lovinescu, mare constiinta a modernismului în literatura româna, analizându-i creatia, avea sa noteze: „...Nimeni n-a proiectat în literatura noastra o lumina mai orbitoare asupra sufletului feminin ca aceasta scriitoare, sub a carei privire bataia inimii se descompune ca mecanismul unui ceasornic în jocul liber al rotilor... Originalitatea ei sta în fuziunea lirismului cu spiritul analitic... Scriitoarea noastra e din rasa stendhaliana a analistilor ce-si maresc viata sentimentala prin colaboratia analizei Rar, si la noi unic, fenomenul constituie o originalitate... Asociatia celor doua forte contradictorii, emotiunea si analiza, dau, asadar, literaturii scriitoarei un caracter patetic de lupta si fac din fiecare pagina o bucata de lava în care s-a solidificat, dupa multa truda, forma unui sentiment...". Iar Tudor Vianu scria în cuvântul de adio la moartea scriitoarei: „Se poate spune cu drept cuvânt ca a adus arta naratiunii si analizei nu numai pâna la un punct foarte înaintat al progresului ei, dar si pâna la forme si procedee de care au trebuit sa tina seama toti câti au scris dupa ea".
Hortensia Papadat-Bemgescu ramâne o înnoitoare semnificativa a romanului românesc, a prozei în general. Prozatoarea n-a scris studii de poetica narativa, decât doar si-a dezvaluit vocatia pentru teorie în interviuri, articole, corespondenta. Totusi, pe lânga o excelenta practiciana, ramâne si o teoreticiana de marca a prozei. Nicolae Manolescu nota în aceasta ordine de idei: „Chiar daca n-a avut nici o aplecare spre teorie, precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ofera în romanele ei un material mai subtil si mai complex decât autorul lui Patul lui Procust pentru evolutia romanului nostru modern"
(Hortensia Papadat-Bengescu - 125. România Literara, 48, 2001)
Vlad Zbârciog