Porto-Franco

Orhan Pamuk

Oana Dugan

Rubrica: Interviu porto-franco  /  Nr. 146/2008

INTERVIUL REVISTEI cu Orhan PAMUK

De vorba la un pahar de „Nobel pentru literatura"

S-au scos surlele si trâmbitele pe ultima suta de metri înaintea evenimentului cultural dominant al lunii aprilie si s-a anuntat prin intermediul a toate mass-media ca vine Orhan Pamuk la Bucuresti. Sa vina tot omu cu mic cu mare la Ateneu, la Universitate si prin librariile bucurestene ca sa -l vada pe ,,turcul norocos care a primit Nobelul pentru literatura pe 2006! Norocos? As, de unde... Sa fii „dusmanul propriului tau popor fiindca ti-ai exprimat liber opinia cu privire la genocidul armenilor din 1915, sa nu mai pui piciorul în tara ta, sa fii nevoit sa-ti parasesti patria dupa ce i-ai facut asa o cinste, sa treci prin extazul Nobelului si agonia exilului ca mai apoi sa ajungi sa „te joci si cu Orientul si cu Occidentul, asa cum însuti ti-ai dorit, nu se mai cheama noroc, ci Destin. Si la Bucuresti, Orhan Pamuk a demonstrat cu prisosinta ca-si împlineste menirea! Una e sa militezi pentru patria ta, pentru poporul tau din perspectiva unui câstigator al unei distinctii cum e Nobelul si alta e sa fii un ambasador oarecare. Asa ti se deschid usile în alt fel si in cadrul lor nu te mai asteapta numai politetea rece ci si alte sentimente, pe lânga invidie, admiratia, respectul si chiar pretuirea. Cam asa s-a întâmplat în România si cu acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii Bucuresti, o onoare necesara pentru un premiant Nobel dar si o discreta multumire pentru sustinerea la Cannes a filmului lui Cristian Mungiu pentru obtinerea distinctiei supreme, Palme D 'Or.
La Ateneul Român si în cadrul conferintelor de presa, precum si în cercuri de discutii mar mult „furate" din programul destul de riguros organizat, Orhan Pamuk a avut amabilitatea sa raspunda curiozitatii românilor si nu a uitat sa fie un ambasador al tarii sale, sa nege vehement ca face politica sau ca scrie despre asa ceva si în acelasi timp sa „lege" ploi de lobby pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeana. Ceva ce, desigur, se integreaza în vasta traditie a Orientului, din care el însusi recunoaste ca face parte...
„Ce v-a determinat sa începeti sa faceti literatura?"
O .P. „Un imbold interior foarte puternic. Asa am simtit ca pot sa fac ceva pentru natiunea mea, pentru tara mea. Dezvoltarea artei romanului a coincis cu ascensiunea statului-natiune. Astfel, desi tot timpul scriitorii sunt întrebati de ce scriu, de jurnalisti, prieteni, de toata lumea, eu am un raspuns gata formulat pe care-l dau la aceasta întrebare. Exista opinia conform careia o persoana inteligenta poate servi mai bine natiunea ca inginer, construind poduri. Eu am considerat ca scriind o voi servi mai bine decât ca arhitect. Când am luat aceasta decizie, primul zid de care m-am lovit si care venea sa puna frâna entuziasmului meu a fost mama mea, care, spirit pragmatic, m-a întrebat din ce o sa traiesc si cum o sa ma întretin. Apoi, desigur, urmatorul dus rece l-a constituit opinia prietenilor care mi-au sugerat ca nimeni nu ar vrea sa citeasca o carte scrisa de mine Acest lucru s-a datorat poate si faptului ca m-am apucat de scris la mijlocul anilor '70, când arta si literatura, cel putin în erau vazute ca un lux. Si cu toate acestea, mi-am continuat drumul pe care-l alesesem si am ajuns în cele din urma la treapta Nobelului, pe care din fericire, si probabil si datorita norocului, am urcat-o."
„Pentru cine scrieti? Care este, în opinia Domniei Voastre, publicul cititor al cartilor lui Orhan Pamuk?"
O.P. primul rând, o sa va surprinda, dar scriu pentru mine Si acum, la treizeci de ani de la debut mai aud aceasta întrebare. Editorii mei ma întreaba daca scriu numai pentru turci sau si pentru cititorii de alte limbi. Ziceam ca dezvoltarea romanului ca gen literar a coincis cu ascensiunea statului-natiune. Da, a citi si a serie romane înseamna sa te lansezi într-o discutie nationala. Atunci când cartea ta se bucura de recunoastere internationala, asa cum a fost cazul meu, discutia depaseste granitele unei natiuni, tinde sa se „globalizeze". in secolul al XIX-lea autorii vorbeau poporului lor. La începutul secolului XX, romanul a devenit „high art", scriitorii nu mai scriu doar despre teme în care conationalii lor sa se recunoasca, astazi scriitorul nu mai are în vedere doar natiunea lui. El scrie deja pentru un grup unic de oameni, de oriunde si de peste tot care îl citesc. in general, tendinta Vestului, aici nu este o obsesie, credeti-ma, este sa considere literaturile nationale - literatura turca, literatura româna, etc, ca literaturi locale si încearca sa le mentina aceasta eticheta si acest statut. Atunci când tu, scriitor reprezentat al unei astfel de literaturi, care ai avut sansa de a te remarca si în afara granitelor patriei tale, încerci sa scrii despre natiunea ta, aceasta te acuza ca îti exotizezi poporul pentru consum. Daca însa încerci sa scrii despre altceva, poporului din care faci parte i se pare ca îti pierzi autenticitatea. În principiu, nu scriu pentru un cititor anume.


A consemnat Oana Dugan
Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR