Porto-Franco

Moartea manzului alb

Sandel Dumitru

Rubrica: Literatura document  /  Nr. 143/2008

LITERATURA DOCUMENT

Moartea mânzului alb
de Sandel Dumitru

Parca-l vad în marginea lanului de porumb, cât omul de înalt, cucuruz leganându-si alene în vazduh, în adierea moale a vântului de vara, sabiile taioase si lipicioase ale frunzelor lor late, pe mos Alecu Bitu, cum îsi înhama caii batrâni la caruta, scotându-i din brazda araturii decare se saturase si mânându-i apoi în trap marunt, spre gara cea din caramida rosie, bine presata, smaltuita si arsa profesionist de italieni, veniti pe la noi din cauza saraciei de la ei, gara careia nici schijile bombelor cazute peste ea nu au avut ce sa-i faca, gara care strajuia padurea, dinspre nordul Crivatului hain. Mai pot sa alerge si sa are, bre, mos Alecule, nu-s prea batrâni? Ce spui tu, dragul mosului, pai nu vezi tu, ca-s zmei nu alta, uita-te cum merge caruta mea veche, de Braila, parca toarce, ce mai ... Calul e ca omul de omenie, dragul mosului, cu el ne¬am serbat nuntile si tot cu el ne-am dus parintii si pe cei dragi în cimitire, asa ca el este prietenul nostru vesnic, asta sa stii tu, tata. Apai ramâi tu sanatos dara, mai copchile, ca eu, nene, ma duc la gara, sa-l duc pe cel asteptat, la el acasa, la salonul în care a fost odata pravalia lui de peste Siret, din târgul Namoloasei evreilor cu barba rosie, „Peste râu, la Namoloasa,/ Unde s-a-necat mireasa,/ Când fanfara le cânta/ Si barca se scufunda.../ Saraca, biata de ea!” Vine mereu aici si când ajunge omul asta acolo în batatura, stiu ca se aseaza domol pe prispa lata, a fostei pravalii, îsi scoate încet pacul acela pretios si ma invita sa iau si eu, cât tiutiun doresc, ca, de, om bun saracutul de el, apoi îsi ia capul între mâinile cu destele subtiri si îsi propteste coatele în genunchi... Si plânge asa ghemuit, într-una, pâna noaptea târziu, când cerul se lumineaza de puzderia de stele laptoase, si luna se leagana nepasatoare, pe cerul de sineala asezat peste omenire, în barca ei, aia galbena si încovoiata, pe care n-o loveste nici un val, si nici n-am auzit s-o fi scufundat cineva vreodata! Pot eu sa ma desprinz atunci de el, bre mogâldeata mica si scormonitoare, suntem doara oameni cu frica lui Dumnezeu, ce naiba, poti sa stii tu ce poate face omul, la o durere atât de mare ca asta, când si-a pierdut singurul lui copchil, bre? Asa ca eu fumez în liniste lânga el, îi respect durerea lui grea, i-l astept cu rabdare de fier, doar nu chiere lumea atunci, e prea mare
durerea asta bre, te poate ucide! Mare daravela, dragul mosului, s-a-ntâmplat în acea toamna trista, plângeau si plopii din lunca, de la noi, de pe malul istalalt al Siretului, de mila ei, acel biet copil zdrobit de soarta, mai baiete... Dar parca bag deseama ca tu esti baiatul lui Costin, ala mare si zburdalnic neicusorule, de nu ma-nseala ochii astia batrâni pe mine, varul meu ala bun si destept foc, ma, era scaparator când era elev în clasa invatatorului Sevastre, ala de doi metri si ceva, cu glasul ca si clopotul bisericii, ca-l auzea lumea dintre lanuri, cum le învata el carte copchii lor, ma om cu care bunicul tau, mos Dumitru Rosu, a facut razbelul Marasestilor si Oituzului, vere, si l-a scapat atunci din mâna fritilor, care îl cam prinsesera se pare cotrobaind , ametit de foame si gerul cumplit al iernii aceleia, prin bucatariile lor pântecoase de frunt, bagate toate în zapada pentru camuflaj, dupa o biata cana cu ceai, bre, voi aveti, mai mogâldeata cu totii ochi mari si verzi, ca mata, musatina, ceva de la ceruri nene, cu care cetiti si parca pipaiti sufletele oamenilor, bucuriile si suferintele lor, va stiu eu, chiar bine de tot, ce sunteti în stare, numai voi puteti pricepe, ma, pe aicea, ce tragedie a fost atunci si o mai fi si acum câte una, doua, ca tata-tu îmi cetea mie, flecustet, din neste terfoloage vechi cât biblia popii, ca nu sunt vremile sub om, ci omul sub vremi, parca asa era sensul la ce mi-a cetit el atunci. Si Mitica îmi spunea la fel, si el era ca si voi toti din neamul vostru, o pâine de om, ma, cel mai frumos barbat din câti am vazut io pe meleagurile aistea tocite, nu gaseai barbat ca el în tot tinutul...
Semeni bine cu tata-tu, mai mogâldeata împelitata ce esti, esti vânjos al naibii sub pielea aia a ta uscata, se vede ca ai vâna si esti îndraznet, tenace, ai ochii aia mari si duiosi, cât doua mere verzi de toamna, de om bun de la Dumnezeu, ma voi nu puteti face rau nimanui, asta am verificat eu, nici la o musca, târule, cred ca tata-tu te-a iubit foarte mult pe tine, prea îi semeni în toate celea si s-a bucurat asa de mult când ai venit pe lume...

Voteaza:
Total: 1.00 (1 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR