Porto-Franco

Suspine in noapte

Ana Calin Almasanu

Rubrica: Pagini dunarene  /  Nr. 143/2008

PAGINI DUNARENE

Suspine în noapte
de Ana Calin Almasanu

Se întunecase. Ela Tiron activista la Organizatia Raionala de Cruce Rosie, vaduva de razboi îmbracata modest, plecase de la adunarea taranilor din satul Costisa. Încercase sa le inoculeze primele idei despre o viasa mai buna, credea si spera ea. Acum se îndrepta spre sediul primariei unde urma sa gazduiasca peste noapte. acolo în odaia aceea în care bântuiau sobolanii si roiurile de gândaci amenajata pentru cei care erau trimisi de la raion.

Mergea încet cu gândurile la oamenii din sat pe care-i cunostea atât de bine, ai simtea nehotarâti, dar în acelasi timp nedreptatiti. Razboiul se mai purta înca an cugetul si sufletul ei. O prinsese zdravan cei de la raion. Nu era ea vaduva de razboi? Ea trebuia sa le spuna taranilor ceea ce auzise de la împroprietaritii care mai apucasera sa se întoarca acasa.

Oamenii aceia ajunsi în zdrente, cu decoratii aplicate pe câte un veston ponosit, povesteau la cine avea timp sa-i asculte. Vazute si nevazute. Auzite sau povestite de altii. Sate fara barbati. femeile erau cele care duceau greul. Lucrau de laolalta mari suprafete de pamânt. Îmbracau rubastile ponosite, se urcau pe tractoare, acolo unde mai ramasesera asemenea masinarii si trebaluiau ogoarele colhozurilor...
La noi, oamenii satelor mai aveau acolo, pe deasupra dealului Husilor, câte o fâsteica de pamânt, hranindu-se cum dadea Dumnezeu.
Acum, o sageta gândurile spre sufletul de copil ramas acasa. la mama safta, soacra sa, vaduva si ea de la cealalta vâlvataie care s-a abatut asupra neamului nostru, în cea dintâi patime de veac.
Speranta Elei era, ca într-o zi va auzi pasii barbatului ei în batatura împrejmuita cu tufe de busuioc, albastrele si rugurile de trandafiri cocotati pâna la stretinile casei... Uitase de ea. A ramas în urma timpului. Se topea ca un bulgare de zapada.
De, acum erau amândoua vaduve de razboi. Când perfidele autoritati aveau nevoie de a mai potoli zarva din sat, le arata pe cele doua amarâte, „Nu vedeti si ele sunt vaduve, dar nu se plâng.”
Sa se plânga. Doamne fereste. Cui? Primarului,

jandarmului. Primul se tot chinuia sa-si ridice bracinarul de sub butoiul pântecului, când mai avea obrazul de a iesi în lume. Jandarmul?, la a lui Chirtoaca? Pai, nu-l mai ajungea centiromul, ca i l-a înadit mosul Danaila cu o bucata de capastru pe care i l-a înnegrit cu vax, ramas într-un tub de alumina de pe vremea, când trecusera nemtii pe acolo.
Singuratatea si vaduvia lor nu era de plâns, satul era cu mult peste jumatate plin de asemenea întâmplari. mama safta si-a plâns barbatul în osuarul de la Mararsesti. Ela, nora ei, nu avea înca un loc, unde ar fi putut salasui pentru a-si da drumul bocetelor, care-i purtau pasii, ea prefacându-se ca îngâna un cântec de leagan, an aducerea aminte a cine stie caror întâmplari uitate de demult.
A tot sperat ca omul ei va aparea în pragul usii... A primit o scrisoare de la comenduirea ruseasca. Cei care îl vazusera ultima oara, sfârtecat de un obuz, încercau sa-i spuna, ca l-au asezat undeva prin tufarisurile din apropierea Cotului Domnului. I-au pus deasupra mormântului si o cruce nelegiuita încropita dintr-un crug de salcie argintie.
S-au inchinat, au prins între degetele lor încrâncenate de suferinta câte un bulgaras din solul clisos, infestat de apele baltite, l-au aruncat peste ceea ce mai ramasese din trupul unui vajnic taran român si au urmat grupul care se împutinase, în nemarginirea stepei, spre alte capcane nebanuite.
Au privit-o în adâncul ochilor ei albastri. Ela a înteles, dar speranta nu a parasit-o niciodata. Cine stie? Au mai fost si minuni.
Vaduvele ramasera cu dor de fiu si sot. Menirea lor acum, era de a-l ajuta sa se ridice pe Nita, fiul Elei si nepotul mamei Safta, copil fiind, prea crud pentru a pricepe, ca tatal sau nu va mai ajunge, sa-l îmbratiseze, sa-l vada cum se devine si el barbat...
Întunericul înconjura satul din toate marginile universului, ce acoperea asezarea, unde înca mai ramasesera urmasi ai razesilor marelui domnitor. Era liniste. Nu abia boare de negura noptii. Câte o pasare de noapte ratacita, ca într-un zbor razant, se aciua repede printre crengile ramuroase ale otetarilor.
Pe o ulicioara, Elei i s-a parut ca aude un scâncet.

Voteaza:
Total: 5.00 (1 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR