Porto-Franco

Mihaela ALBU in dialog cu DINU ZAMFIRESCU

Mihaela Albu

Rubrica: Interviu porto-franco  /  Nr. 279/2019

Pentru cine a avut privilegiul să întâlnească un om de statura morală şi cu experienta de viată a distinsului politician liberal Dinu Zamfirescu va şti că un dialog cu domnia sa nu poate fi decât unul cu mare încărcătură informatională. Şi nu numai.
Am început discutia cu omul de cultură, istoric şi jurnalist totodată, din dorinta de a-l cunoaşte mai bine, dar şi de a afla unele lucruri mai putin cunoscute ori chiar inedite despre lumea de ieri, despre oamenii aleşi pe care i-a întâlnit, despre atmosfera şi obiceiurile timpului.
Dinu Zamfirescu a trăit o parte din viată în ţară, alta în exil; o parte din viată în perioada comunistă - chiar şi aceea stalinistă din anii 50-, întorcându-se în ţară după 1989 şi cunoscand astfel şi realitătile de astăzi.

MA.: Venind vorba despre bunica dvs., ma gândeam că, în afară de interviurile pe care le-aţi mai dat şi in care aţi relatat evenimente mai ales istorico-politice, arj interesant să ne povestiti cu mai multe amănunte despre oamenii de odinioară, despre ei ca oameni, despre bunicii dvs., de exemplu.
D.Z.: Bunica despre care am mai vorbit înainte este bunica mea paternă, cea care m-a crescut. in timpul primului război mondial, ea a fost refugiată trei ani în Franţa cu tatăl meu, care era copil, el urmând la Paris o parte din liceu. Bunica lucra atunci ca soră de caritate, ca, de altfel, multe alte femei.
M.A.: Cum procedau cele mai multe din tre doamnele de atunci
D.Z.: Da, desigur. La Paris locuiau într-un cartier foarte bun, pe care l-am identificat după ce am ajuns eu acolo. Se numea Neuilly sur Seine. Nu se poate spune că e o suburbie pentru că e cea mai elegantă comunitate, lipită de Paris, dincolo de Arcul de Triumf. Ce e dincolo de Arc, către nord, nu e Paris, ci Neuilly sur Saine.
M.A.: Acolo avea şi Mămăligă cenaclul...
D.Z.: Da, cenaclul de la Neuilly. Bunica mea s-a căsătorit acolo cu Thoma Ionescu1. De fapt, el a fost cel care i-a uşurat plecarea fiindcă ea era refugiată la Iaşi în timpul războiului. El era profesor doctor chirurg, mare chirurg. Bunica a fost însoţită de doctorul Nicolae Lupu în acel periplu.
M.A.: Tărănistul
D.Z.: Da, care mi-a fost şi naş de botez. Ei au plecat prin Rusia, au ajuns la Moscova, apoi la St. Petesburg, unde i-a prins revoluţia din 1917, era însă revoluţia din februarie, cea mai blândă. Bunica îmi povestea că acolo l-a cunoscut pe prinţul Iusupov2, cel care l a omorât pe Rasputin3, şi apoi soţia lui, Irma4, o femeie foarte frumoasă, cu care bunica s-aîmprietenit mergeau împreună la operă, la teatru...
M.A.: Înseamnă că a stat mai mult timp acolo
D.Z.: Da, a stat ceva timp şi mi-a mai povestit că atunci când a început revoluţia a văzut nişte lucruri oarecum fantasmagorice: erau bulevarde foarte largi, iar oamenii mergeau numai pe trotuare, fiindcă pe carosabil nu se circula. La fiecare capăt era ate o mitralieră şi trăgeau unii în alţii. and oamenii de pe trotuare voiau să traverseze, făceau semn cu o năframă albă, mitralierele se opreau, trecătorii traversau, apoi se relua focul. Era o revoluţie blajină.
M.A.: Interesant şi incredibil, gândindu-ne mai ales la ceea ce a urmat. Cum a plecat bunica dvs. de acolo?
D.Z.: Au plecat prin Finlanda, apoi Suedia, Norvegia, unde, în portul Bergen, s-au îmbarcat pe un vapor englezesc cu destinaţia Anglia. Pasagerii se temeau foarte mult de submarinele germane, mai ales că vaporul era englezesc. Ajungând nu departe de coastele Angliei, au fost înconjuraţi de câteva vapoare, a urcat în vasul lor poliţia engleză şil-a arestat pe unul dintre călători, care era spion neamţ. Se pare că acesta a fost motivul pentru care nu a fost torpilat vaporul, spionul fiind printre pasageri. Au ajuns în Anglia, dar au mers întâi la Aberdeea, în Scoţia, apoi la Londra, unde au stat un timp. in final, au ajuns la Paris. Acolo, tatăl meu a fost înscris la un liceu, Janson de Sailly.
MA.: Înseamnă că nu era foarte mic...
D.Z.: Nu, el era născut în 1903, era adolescent. Apoi a venit la Paris şi Thoma Ionescu şi s-a căsătorit cu bunica mea. Ea îmi povestea că acolo se vedeau cu multă lume. De exemplu, cu Clemenceau, care era primul ministru al Franţei. Bunica îmi spunea, revoltată, că mergeau seara la ministru la cină, iar pe masă el avea o muşama, că era cam ... sărăcuţ.
MA.: Ce vă mai povestea? Cum era viaţa acolo?
D.Z.: imi mai povestea şi alte aspecte. De exemplu, că ea lucra la un spital şi la un moment dat a început un bombardament al germanilor, care nu erau cu trupele foarte departe de Paris, cu un tun vestit, Die Grosse Bertha, aşa îl denumeau nemţii, dar care n-a făcut mari stricăciuni în Paris. Erau intervale mar şi între loviturile de tun fiindcă se decalibra, se încălzea foarte tare ţeava. Francezii au descoperit unde era localizat cu ajutorul avioanelor de recunoaştere şi l-au distrus.
M.A.: Aproape că îmi vine să spun: Unde sunt războaiele de altădată!
D.Z.: Da, da.
M.A.: Cum trăiau bunica şi tatăl dvs. în Paris, cum era viata obisnuită?
D.Z.: Păstrau toate obiceiurile, mai ales pe cele culinare. Mâncau româneşte, făceau sarmale... Francezii întrebau cum se fac, cum se numesc şi le botezaseră des sarmeaux. Traiul lor era însă destul de modest.
M.A.: Cât au stat la Paris?
D.Z.: Au stat până s-a încheiat armistiţiul, 1918- 1919 - aceasta cu mare entuziasm. Îmi povestea şi taică-meu că pe străzile Parisului era un entuziasm extraordinar, tinerii se bucurau în mod special. Erau acolo arme, tunuri luate de la nemţi şi aşezate în diverse locuri ca să le vadă lumea. Îmi spunea că tinerii se înhămau la ele şi le trăgeau de la liceele de băieţi la cele de fete si invers.
M.A.: Când s-au întors în tară?
D.Z.: N-aş putea spune exact data ... Dar bunica îmi povestea că atunci când, întorcându-se în ţară, cu trenul, au ajuns la Oradea, care era deja românească, s-au dat jos şi au pupat pământul. Apoi au ajuns la Bucureşti şi şi-au reluat viaţa curentă.
M.A.: Cred că mai plecaseră şi aItii încercând să scape ...
D.Z.: Sigur, între timp mai erau şi alţii care plecaseră. Cred că şi Take Ionescus, nu ştiu sigur. Oricum, ce ştiu e că bunica mea avea un adevărat cult pentru Take Ionescu. La noi în casă erau multe poze cu el şi chiar un bust al lui. and ne-au evacuat, bustul a fost spart.
M.A.: Lui i se spunea „Tăchiţă, gură de aur':..? D.Z.: Da. El era un foarte bun orator, era un bun avocat.
M.A.: Dumneavoastră mi-aţi povestit odată, dar eu nu am înregistrat, ceva legat de bunica dvs. şi căsătoria fiicei reginei Maria, a lui Mignon6...
D.Z.: Da, bunica era în anturajul reginei Maria, care o invita la Cotroceni. Ea, într-un fel, a intermediat căsătoria Regelui Iugoslaviei de atunci cu principesa Marioara. Ea s-a gândit la această posibilitate şi i-a spus lui Take Ionescu. A vorbit însă şi ea cu regina. Alte amănunte nu ştiu. În memoriile ei, regina Maria vorbeşte foarte frumos despre Marioara.
M.A.: Despre Thoma şi Take lonescu ce puteţi să mai relatati?
D.Z.: Thoma Ionescu a murit în 1926, în 1922 murise şi Take Ionescu, dar într-un mod stupid. A făcut febră tifoidă după ce a mâncat nişte stridii la Napoli. Îngrijirile medicale erau cum erau, nu erau medicamente şi se murea de multe boli de care nu se mai moare azi. De exemplu, Ionel Brătianu a murit dintr-o amigdalită infecţioasă. O banalitate astăzi.
M.A.: A propos de Brătianu. Nu ştiu dacă v-am relatat despre un pasaj pe care l-am citit în „Caietele unui fiu risipitor" de Ştefan Fay. Poate v-am mai spus, dar nu cred că e prea mult dacă repet. Aşadar, scria Stefan Fay: „Brătienii sunt în istoria politică a României ceea ce a fost Bach în muzică. Timp de patru generaţii natura nu s-a odihnit"
D.Z.: Cam aşa a fost, într-adevăr.
MA.: Aceste propoziţii mi se par emblematice şi ar trebui puse drept motto on de câte on se scrie despre Brătieni Sunt astăzi comemoraţi? Se organizează simpozioane, colocvii cu privire la viaţa şi activitatea acestor mari bărbati ai tării?
D.Z.: În toamnă, pe 24 noiembrie 2015, la Florica, a fost o comemorare a Brătienilor. Cam în fiecare an se organizează un simpozion. Vin oameni din toată ţara, din Iaşi, Timişoara, Cluj etc. Acolo, la Florica, de altfel, cum am mai spus, mi-am petrecut şi eu o parte din adolescenţă. La simpozionul din toamnă am stat numai la prima parte, dar am ţinut o comunicare despre Dinu Brătianu.
M.A.: Să reluăm, vă rog, dialogul nostru cu perioada în care bunica dvs. s-a întors în tară. Ce amănunte vă mai amintiţi despre viaţa de atunci?
D.Z.: În ţară, bunica era foarte angrenată în tot felul de evenimente, într-un fel şi în politica naţional-ţărănistă. La început, eu eram prea mic ca să înţeleg, să ştiu, de exemplu, despre Maniu şi alţii. Îl ţin minte foarte bine pe Madgearu, care venea la noi, la ţară, în campanie electorală îl mai ţin minte pe doctorul Lupu şi pe alţii, care au devenit partizanii doctorului Lupu, cum era Octav Livezeanu, secretarul doctorului. Pe urmă, el a trecut la comunişti.
MA.: Traseismul se purta şi pe atunci ... Dar întâlnirile din casa bunicii erau mai ales întâlniri de partid?
D.Z.: Nu, mulţi o şi vizitau pur şi simplu pe bunica. La noi, conacul moşiei era o casă destul de mare. Tin minte una dintre sărbătoriri. Un frate al bunicii, Jean Chiriţescu, care a fost un timp consul în Italia, după primul război, apoi s-a întors în ţară şi îşi administra moşia, devenind şi primar în comună, la Radovanu, îşi avea moşia la doi kilometri de a noastră. În primul război a luptat în aviaţie. El a aranjat la noi, fiind casa mai mare, o întâlnire cu camarazii de război, ofiţeri francezi. Întâlnirea fusese organizată de Ministerul Aerului şi Marinei, cum se chema. Tin minte că ministru era Ahile Diculescu, general de aviaţie. A venit şi fanfara aviaţiei. Totul s-a petrecut cu mare pompă. A fost o masă fenomenală, foarte românească. Îmi mai amintesc că şeful delegaţiei era generalul Fouche. Atunci se făceau multe întâlniri din astea, cu oameni simandicoşi.
Apoi a intervenit şi altceva. Mama mea s-a recă-sătorit cu Dan Brătianu.
MA.: Şi ... aţi trecut la liberali ...
D.Z.: (râde) Nu că am trecut ..., dar mergeam des acolo, mai ales după anii treizeci şi ceva, patruzeci. Păreau mai simpatici prin ce vedeam eu prin casă, şi la Bucureşti, şi la Florica.
MA.: Ca oameni sau ca idei şi comportament? D.Z.: Ca oameni, nu-mi dădeam seama de idei atunci. Îmi plăcea şi pentru că eu, practic, bunici
bărbaţi nu am avut. Bunicul patern murise înainte să mă nasc, cel matern asemenea. Amândoi au murit în 1916 - unul în război, celălalt înainte de declansarea războiului. Amândoi erau militari - unul colonel, celălalt general.
M.A.: Cel patern era văr cu Duiliu Zamfirescu? Aveti amintiri?
D.Z.: Da, era văr. Dar nu am deloc amintiri.
MA.: Poate ma însel, dar cred că am citit că Sanda Stolojan7 era nepoata lui Duiliu Zamfirescu, că tatăl ei era fiul scriitorului. Deci ea vă era un fel de verişoară.
D.Z.: Da, era şi ea mirată când ne-am cunoscut la Paris.
MA.: Nu vă cunosteaţi din tară?
D.Z.: Nu ne-am întâlnit niciodată în România. M.A.: Dar la Paris aţi avut legături?
D.Z.: Sigur, la Paris chiar am lucrat împreună. Sanda era preşedinta Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România, cu sediul la Paris. Făceam şi eu parte din biroul acestei Ligi şi am colaborat mult şi foarte bine. La fel cu soţul ei, Vlad Stolojan. Noi mai aveam o grupare, se numea Grupul Românilor Liberi din care făcea şi el parte. Eram şapte-opt persoane.
M.A.: Plecaseră împreună din tară?
D.Z.: Da, au plecat împreună. Au încercat întâi să piece clandestin, dar au fost arestaţi. Nu ştiu cum au reuşit în cele din urmă. În Franţa, ea era şi traducătoare la Ministerul de Externe.
M.A.: Îmi amintesc că a venit o dată oficial în România ...
D.Z.: A venit ca translator oficial al primului ministru al Franţei, Raymond Barre. Tot translator oficial a fost şi Mihai Sturza în minister. Cu Sanda participam la diverse manifestăţii în faţa Ambasadei României, organizate de Ligă; bună organizatoare era Maria Brătianu, chiar foarte bună, precum şi cei doi vice-preşedinţi - Mihnea Berindei şi Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea.
M.A.: Ea plecase din ţară mai demult?
D.Z.: Da, era căsătorită cu un francez, profesor de filozofie, Michel Combes, cu care avea şi trei copii. Ne-am cunoscut la o manifestaţie; ea nu era încă în Ligă, dar am atras-o la noi şi s-a implicat foarte mult după aceea.
M.A.: Sanda Stolojan era mai tânără decât dvs.? Oare îşi amintea de bunicul ei?
D.Z.: Nu mai ştiu vârsta. Îşi amintea, desigur, dar nu prea discutam între noi despre asta. Discutam mai ales probleme curente. Eu mergeam destul de des la ea acasă si discutam. Eram afiliati la Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului. Se menţineau legături şi cu ei. Ea reprezenta Liga în diverse locuri în afara Franţei, cu prioritate ea, sau, dacă nu putea, mergeam unul dintre noi - Mihnea Berindei, mai cu seamă, Ariadna Combes şi cu mine. Eu am fost din partea Ligii în Elveţia şi în Danemarca.
M.A.: Pe Mihnea Berindei l-ati cunoscut acolo? D.Z.: Da, acolo. Atunci când am intrat în Ligă. Eu am intrat, de fapt, mai târziu. La început, la Paris, eram implicat mai ales în chestiuni individuale. Eram trei persoane care încercam să demonstrăm unui auditoriu strain situaţia din România.
M.A.: Cine mai era în afară de dumneavoastră? D.Z.: Radu Câmpeanu şi Adrian Oprescu.
M.A.: Cine e Adrian Oprescu?
D.Z.: Este văr al lui Liiceanu şi prieten al meu din ţară.
M.A.: Ce actiuni concrete aveati?
D.Z.: Noi ţineam tot felul de speech-uri în diverse săli de conferinţe despre situaţia din România. Pe urmă, prima asociaţie a fost Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, alcătuită din Radu Câmpeanu, Liviu Nicola şi alţii. Am înglobat între 20-40 de persoane, foşti deţinuţi din toată zona. În Franţa veneau 7-8 - Doru Novacovici, din Germania, Costel Mares, Nicolae Penescu, Victor Cădere, doamna Cela Neamţu, Sandu Missirliu.
M.A.: Aurel Sergiu Marinesscu era deja în SUA?
D.Z.: Da, era în America. Cu el fusesem coleg de an - şi la Drept, şi la Istorie. Avuseserăm acelaşi destin, adică fuseserăm amândoi exmatriculati în acelaşi timp. Pe urmă el s-a axat pe activitatea din SUA.
MA.: Eu l-am cunoscut la New York Cum am ajuns acolo, el m-a căutat şi mi-a dat cărţile sale. Dar pe atunci, mie numele lui nu-mi spunea nimic. Apoi, el, acolo, era destul de controversat.
D.Z.: E adevărat, în ceea ce scria, sunt oarecare rezerve. Eu îl aprovizionam cu informaţii, cu tot ceea ce întreprindea Asociaţia Foştilor Deţinuţi, cu documente despre Consiliul National Român. El era membru al Partidului Liberal. Nu erau prea mulţi liberali, mai ales în Statele Unite, unde era el şi un doctor, Marin. Pe alţii nu-i cunoşteam, iar unii mu¬riseră între timp. Marinescu a avut o evoluţie ciudată. În facultate era un foarte bun organizator. Se ocupa cu o serie întreagă de acţiuni ale noastre, în perioada 48-49. După ce ne-a dat afară din facultate, Marinescu a intrat într-o combinaţie cu un alt coleg al nostru, Nicolae Tone, tot liberal, într-o chestiune de drept comun. Nu ştiu ce au făcut în legătură cu lucrările de pe aeroportul Otopeni, care se construia atunci. Au fost condamnaţi. Tone a fost condamnat şi executat, Marinescu - condamnat pe viaţă, apoi şi s-a comutat pedeapsa la 25 de ani. Mai erau unii, nu ştiu cine şi nici ce s-a făcut acolo, dar el a fost asimilat politic fiindcă a fost închis la Aiud. A fost considerat ca sabotor al economiei naţionale.
M.A.: Poate şi pe această bază au fost suspicioşi cei din exil...
D.Z.: E posibil. El a plecat din România înaintea mea cu un an, deci în 74. L-am găsit la Paris, în 75, când am sosit eu acolo. Se pregătea să piece în Statele Unite. Avea un unchi care i-a facilitat şi venirea în Franţa, şi plecarea în SUA.
Pot să spun că Marinescu m-a ajutat pe mine destul de mult în prima perioadă a sosirii mele în Franţa. Îmi indica anumite lucruri, adică formalităţile care trebuiau făcute pe la instituţiile franceze, unde se aflau magazine cu produse mai ieftine etc. Exista un registru francez al refugiaţilor, dar de acolo se dădea doar un fel de şablon, informaţii generale. Or, el îmi dădea ajutor concret, fiindcă trecuse prin această fază. Mi-a dat cererea de azil, mi-a explicat diverse alte formalităţi, apoi de unde se putea cumpăra mai ieftin etc.
M. A.: Lucruri de viată care ajută foarte mult.
D.Z.: Sigur că da. Apoi, el venea foarte mult în casă la cumnatul si sora mea. Eram un fel de familie. Cumnatul meu, de altfel, fusese exmatriculat o dată cu noi din facultate. Eram astfel foarte apropiaţi, ne vedeam foarte des până a plecat din Franţa. Bazat pe experienţa mea de exilat, eu am făcut un ghid al refugiatului politic român, pe care l-am difuzat apoi prin bisericile române de la Paris şi chiar prin autoritatea franceză care se ocupa de azilul politic (OFPRA).
M.A.: E foarte necesar un astfel de ghid. Ştiu şi eu din experienţa mea americană cât îl ajută de mult pe cel nou venit acest fel de informatii.
D.Z.: Da, sunt o mulţime de amănunte de viaţă de care ai nevoie şi care te ajută. Cu Relu Marinescu, cum îi spuneam noi, am avut o legătură puternică până a plecat. Apoi ... a scris nişte aberaţii despre mine. Spunea, de exemplu, că nu trebuie să afirm că sunt fiul vitreg al lui Dan Brătianu. Şi alte lucruri din astea fără sens. La New York, ştiu că şi Mona Kleckner-Vrăbiescu avea o părere destul de proastă despre el. Am cunoscut-o şi pe soţia lui, în ţară, când el era încă arestat.
M.A.: În rândul comunitătii românesti din New York cărţile lui nu trezeau interes. Probabil şi pentru că nu avea credibilitate.
D.Z.: Avea totuşi multe informaţii. În exil, el făcea parte din Consiliul National - care avea trei secţii, Franţa, Germania, SUA. Făcea parte din secţia din America, în calitate de reprezentant al Partidului Liberal; mai făcea parte şi din Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Apoi s-a mai îndepărtat, din cauza distanţei, desigur, dar avea şi alte preocupări.
***
M.A.: Aş don să vă întreb în continuare despre Centrul pentru promovarea cărţii, „Hyperion" A vorbit despre acest Centru dl Basarab Nicolescu la Colocviul dedicat centenarului„VintilăHoria," din 3 decembrie 2015. Am citit despre el apoi într-un interviu al dvs. Ati făcut parte din Centrul „Hyperion"?
D.Z.: Nu, nu am fost implicat.
MA.: A avut o activitate foarte interesantă şi, cred, cu bune rezultate.
D.Z.: Da, desigur. A fost şi un mare merit al lui Leonid Mămăligă. Atunci când veneau în special oameni de cultură, scriitori, în Franţa, el îi punea în legătură cu cei de acolo. Adică, pe de o parte încerca o osmozare oarecare, iar în acelaşi timp oamenii de acolo să nu fie rupţi de realităţile din ţară, aşa cum se întâmpla în multe alte cazuri. Erau oameni care veneau cu informaţii...
MA.: Şi cu cărţile lor ...
D.Z.: Evident, şi cu cărţile. Se făcea, din punct de vedere cultural, un schimb de idei care era benefic şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Era şi un fel de influenţare a oamenilor din ţară, care, în general, erau mai tineri. Ei aveau de câştigat, dar şi ceilalţi, însă poate nu atât de conştient.
MA.: Ei plecaseră şi cu o formaţie anume, şi cu idei preconcepute.
D.Z.: Categoric. Era înjurat de unii mai intransigenţi pentru că luase o iniţiativă foarte bună - ziceam eu atunci, dar o spun şi acum - punerea în legătură a intelectualilor români din ţară cu cei din exil. Ei discutau în cadrul acestui cenaclu şi, astfel, cei din exil nu erau izolaţi de cei de acasă şi de realităţile din ţară. Pentru că, de fapt, ei erau total rupţi. Când am ajuns eu în Franţa, în 1975, am găsit români rupţi de realităţile din ţară, de tot ceea ce se întâmpla în România.
M.A.: Rămăseseră cu informatia la anii în care plecaseră ei
D.Z.: Da, erau rupţi de tot ceea ce se întâmpla în România. De exemplu, m-a întrebat unul dacă am lucrat în ţară. „Evident că am lucrat , i-am răspuns. „Înseamnă că ai colaborat cu regimul pentru că ai lucrat la întreprindere de stat. El nu ştia că nu existau decât întreprinderi de stat şi că nu puteai să nu lucrezi. Dacă nu lucrai, erai supus legii parazitismului social. Şi, astfel, toată lumea lucra la întreprinderi de stat. Dar asta nu însemna colaborare cu regimul. Ei nu ştiau mai nimic despre ce era în ţară, erau defazaţi total. Desigur, unii dintre ei, cei din primul exil. Aici e marele merit al lui Mămăligă, care era criticat de unii şi nu înţeleg de ce. Dorea să-i ajute pe oameni să cunoască realitatea din ţară, iar pe cei din ţară să afle despre noi. El a făcut şi lucruri utile pentru refugiaţi. Cum am mai spus, avea organizat, pe lângă Biblioteca Naţională, un sistem de fotocopiere; avea 2-3 maşini şi angaja oameni veniţi din România, dar şi din alte ţări. Adoptase un anumit sistem ca volumele să nu fie deteriorate la copiere.
MA.: Ceea ce nu se întâmplă azi cu cele mai multe copiatoare...
D.Z.: Da, acum dacă vrei să fotocopiezi o carte, se rupe când o deschizi. Nu era un salariu mare, dar cel puţin era un loc unde să muncească cel nou venit, mai ales femeile. El mai avea şi alte activităţi, tot de promovare, de exemplu de calculatoare - la vremea aceea -, unde căuta să angajeze şi români. Şi pe mine a vrut să mă angajeze, mai ales că lucrasem în construcţii. Ne-a explicat despre nişte instalaţii, dar destul de ... abracadabrante aceste explicaţii. Îl indusese cineva în eroare. Voia să facă nişte traverse de cale ferată din beton. Dar astea se făceau în tară în mod curent, era o investiţie inutilă. Avea o reţea de oameni, mai ales dintre români. A vrut să-mi creeze şi mie aşadar un post, dar eu nu eram foarte convins. Mai important azi e că la reuniunile pe care le făcea la el în casă, la Neuilly, veneau scriitori ca Sanda Stolojan, uneori Eugen Ionescu, nu ştiu dacă şi Eliade...
M.A.: Stiu de la Aurora Cornu (si de la altil) că venea si Eliade. L-a întâlnit ea acolo.
D.Z.: Probabil. Mai venea Marie-France Ionesco, cu regularitate, apoi Maria Brătianu şi alţii.
M.A.: Basarab Nicolescu vorbeste foarte frumos despre cenaclu.
D.Z.: Categoric. Venea şi Basarab. Cenaclul era un punct de convergenţă. După revoluţie primea o serie de oameni din ţară. Şi aşa l-am întâlnit eu, de exemplu, pe Mircea Ciumara, la Paris, pentru prima data. Am avut o discuţie foarte interesantă cu el pe teme de doctrină - el ţărănist, eu liberal. Mămăligă făcea astfel de legături. A fost un exponent cultural deosebit. A vrut să se manifeste şi ca scriitor. A scris un roman, Poveste cu ţigani, pe care eu nu prea l- am înţeles.
MA: A fost foarte bine primit de critică... e o carte bine scrisă, cu un stil deosebit...
D.Z.: Probabil că acum, dacă l-a reciti, altfel aş înţelege. Mămăligă oferea un loc unde să se întâlnească intelectualii români, scriitorii. Nu toţi aveau posibilităţi materiale pentru a organiza astfel de întâlniri.
MA: Ati cunoscut si alti scriitori importanţi acolo? D.Z.: Monica Lovinescu scrie în jurnalele ei despre cei care veneau la cenaclu ...
M.A.: Da, ea fi aminteste si pe cei veniti din tară ... pe Sorescu, pe Bănulescu ...
D.Z.: Da, au fost şi ei, precum şi Manolescu, Liiceanu. Andrei Pleşu şi Liiceanu erau cu o bursa la Heidelberg atunci.
M.A.: Eu as face o asociere, fntr-un fel, fntre cenaclul lui Mămăligă si casa deschisă a lui loan Cusa8. L- ati cunoscut?
D.Z.: L-am cunoscut pe Cup, i-am fost prezentat de Ierunca. Din păcate, a murit foarte curând după întâlnirea noastră. El îi sprijinea pe cei care făceau greva foamei pentru reîntregirea familiei. Se făcea grevă pe esplanada de la Trocadero, vederea către Tour Eiffel. Acolo era circulaţie mare, treceau mulţi oameni, vedeau, aflau ce se întâmplă. Cuşa venea cu regularitate şi susţinea campaniile, chiar şi material. De exemplu ... pe soţia celui care a tradus Micul prinţ în limba română, Ben Corlaciu. Am tradus şi eu cartea, neştiind că fusese tradusă deja. Circula în România pe foiţă, un fel de samizdat.
M.A.: Despre loan Cusa am citit undeva că l-a invitat pe Eliade si i-a pus la dispozitie casa pentru a avea liniste să scrie. Eliade a scris acolo 19 trandafiri Era generos, tot fn felul lui Mămăligă.
D.Z.: Dar Mămăligă era mult mai cunoscut. Mai era „instituţia Monicilor", cum o numesc eu, adică Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Ei au fost o bază culturală şi pentru românii din exil, şi pentru cei din ţară, prin comentariile pe care le făceau la Europa Lib eră.
M.A.: Cartea comentată de Monica sau de Virgil lerunca intra imediat in atentia publicului
D.Z.: Ei îi făceau atenţi la anumite lucruri pe care nu le puteau percepe în ţară. Au fost adevărate instituţii ale exilului. Am discutat adesea cu Ierunca despre toate acestea. El era un om cu un umor extraordinar.
MA: fmi amintesc că Eliade fl compara pe Mircea Popescu cu Monica si Virgil lerunca fmpreună, acesta făcând, in Italia, cam acelasi lucru pe care il făceau ei la Paris, adică să informeze despre toti si toate.
D.Z.: Nu au fost, din păcate, prea mulţi. Chiar în domeniul politic...
MA: Arhiva lor a fost adusă la IICCMER?
D.Z.: După câte ştiu, arhiva a fost preluată de Liiceanu. Ştiu şi că fosta casă a mamei Monicăi a fost donată şi că acolo s-ar fi făcut un centru dedicat celor doi.
MA.: Ar trebui cercetată mai mult această arhivă... Cum ar trebui să se cunoască cât mai bine si de cât mai multi activitatea politică si culturală a celor de ieri. Şi astfel, azi, am fi mai bogati, istoria noastră s-ar completa, iar literatura română s-ar îmbogăţi cu opere de valoare.
„Partea trebuie să se întoarcă în întreg din toate colturile lumii; cum scria - in cunostintă de cauză - criticul literar Gelu lonescu, el însusi unul dintre scriitorii români din exil.
Din dialogul nostru sper ca o „parte" din istoria si cultura românească - mai veche sau mai nouă, din exil sau din tară - să completeze „întregul".

Vă multumesc in numele cititorilor.

Note
1. Thoma Ionescu a fost „medic chirurg şi anatomist român, profesor universitar, iniţiator al unor tehnici noi chirurgicale, întemeietorul şcolii româ- neşti de chirurgie şi de anatomie topografică, mem- bru de onoare al Academiei Române, născut la 13 septembrie 1860 şi decedat la 28 martie 1926. A fost şi membru al Academiei de Medicină din Paris şi al Societăţii Internaţionale de Chirurgie. Şi astăzi, în vestita clinică Mayo din Rochester (S.U.A.), se află bustul chirurgului român Thoma Ionescu."
(cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Thoma_Ionescu)
2. Felix Iusupov (Yusupov) s-a născut în 23 martie 1887 în Saint Petesburg, capitala Imperiului Rus şi a decedat pe 27 sept. 1967. Familia sa, mai bogată decât a Romanovilor, deţinea patru palate în St. Petersburg, trei în Moscova, 37 de domenii în diferite părţi ale Rusiei, mine de cărbune şi fier, fabrici, patru mor şi şi terenuri petrolifere. Felix a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Rusia, după ce fratele său mai mare a fost omorât în duel. A studiat la Oxford, Artele Plastice. intors în Petesburg, s-a căsătorit cu prinţesa Irina a Rusiei, unica nepoată a Ţarului.
In noaptea de 20/30 decembrie 1916, Yusupov, Marele Duce Dmitri, Vladimir Purishkevich, asistentul său Stanilaus de Lazovert şi Sukhotin l-au asasinat pe Rasputin în Palatul Moika.
(cf. https://www.google.ro/#q=iusupov)
3. „Grigori Efimovici Rasputin (10 ianuarie 1869 (stil vechi) 22 ianuarie (stil nou) - 17 decembrie (stil vechi) 30 decembrie (stil nou) 1916 a fost un mistic rus care a avut o mare influenţă asupra familiei ultimului ţar al dinastiei Romanov. Rasputin a jucat un rol foarte important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei, care era suferind de hemofilie."
(cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigori_Rasputin)
4. Irina Iusupova (Prinţesa Irina Alexandrovna a Rusiei) s-a născut în 3/15 iulie 1915 şi a murit în 26 februarie 1970. „A fost singura fiică a Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei şi a Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost, de asemenea, singura nepoată a Ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi soţia Prinţului Felix Iusupov Noua familie Iusupov a plecat în luna de miere în Europa şi în Orientul Mijlociu când a început războiul. Au fost reţinuţi în Berlin pentru scurt timp după începerea ostilităţilor. Irina a rugat-o pe verişoara ei primară, Prinţesa Mostenitoare Cecilie a Prusiei să intervină pe lângă socrul ei, Kaiserul. Wilhelm al II-lea al Germaniei a refuzat să le permită să plece, însă le-a oferit posibilitatea să aleagă una din trei ţări pentru a trăi pe durata războiului. Tatăl lui Felix a apelat la ambasadorul spaniol şi a obţinut permisiunea ca tinerii să se întoarcă în Rusia, via Danemarca neutră, Finlanda şi apoi St.Petersburg. Romanovii au fost puternic influenţaţi de franceză şi engleză, vorbeau franceza mai bine decât rusa Si adesea foloseau variantele străine ale numelor lor atunci când se refereau la ceilalti."
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Prin%C8%9Besa _Irina_Alexandrovna_a_Rusiei)
5. Tache Ionescu (n. 13 octombrie 1858, Ploieşti - d. 22 iunie 1922, Roma) „a fost un om politic, avocat şi ziarist român, care a deţinut funcţia de prim-ministru al Românei în perioada 1921-1922. A studiat la liceul Sf. Sava, după absolvirea căruia şi-a continuat studiile în Franţa, unde a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Paris, la care a obţinut şi titlul de Doctor în Drept. Întors în ţară a ales să devină avocat, înscriindu-se în baroul de Ilfov. În anul 1883 şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în Colegiul III-Ilfov. Este înmormântat la Mănăstirea Sinaia. În epocă s-a făcut remarcat prin calităţile sale oratorice, căpătându-şi porecla de Tăchiţă Gură de Aur."
6. Maria (Marioara, Mignon) a fost fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Ea „s-a căsătorit în anii '20 cu Alexandru I, regele Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, şi a fost prima şi ultima regină a Iugoslaviei înainte ca ţara să fie subjugată de comunişti. Asemenea rudelor sale din România, Mignon a fost alungată din ţara sa după al II-lea război şi a murit în exil. /.../ Mignon îşi va trăi ultimii ani din viaţă la Londra, departe de ţara sa adoptivă. S-a stins din viaţă în iunie 1961 si a fost înmormântată pe pământ britanic. În 2013 însă, în urma demersu¬rilor îndelungate făcute de actualii membri ai dinastiei Karagheorghevici, rămăşicele sale au fost reînhumate în Serbia cu funeralii de stat."(cf. http:// www.historia.ro/exclusiv web/portret/articol/mig-non-printesa-)
7. Sanda Stolojan, „poetă, eseistă, traducătoare, memorialistă. S-a născut la 19 februarie 1919 la Bucureşti şi a decedat pe 2 august 2005, la Paris. „După absolvirea liceului la Paris, în 1937, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti (1942), căsătorindu-se în 1943 cu Vlad Stolojan Filipescu. În 1949, împreună cu soţul ei, a încercat să fugă în Occident, dar au eşuat. Expulzaţi de către autorităţile comuniste din propria casă şi deposedati de avere, soţii Stolojan au cunoscut rigorile închisorilor comuniste. Au fost arestaţi, anchetaţi la Uranus pentru „acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei", fiind ulterior deportată, în timp ce soţul Vlad Stolojan a fost condamnat la opt ani de închisoare, petrecuţi în cea mai mare parte în lagărul de muncă forţată de la Canal. În octombrie 1961 au reusit să părăsească ţara şi s-au stablit la Paris, fiind răscumpăraţi de o rudă din Franţa, unde Sanda se integrează activ mişcării anticomuniste (participă la mitinguri şi demonstraţii). Ea a fost interpreta de limbă română a preşedinţilor francezi până la Jacques Chirac, fiind prezentă alături de Charles de Gaulle la vizita de stat din România (1968). A scris poezie, Dans les Brisures (1982), Sur les abîmes verts (1985), proză, O casă pentru un miraj şi memorialistică, Avec de Gaulle en Roumanie (1991), Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. (Cf. http://enciclopedia-romaniei.ro/wiki/Sanda_Stolojan
http://www.arhivaexilului.ro/ro/fise-biogra-fice/docs/sanda-stoloj an.html)
8. „Ioan Cuşa (1925-1981) s-a născut în Macedonia. Ca mulţi fraţi ai săi, datorită evenimentelor social-istorice ale timpului, a ajuns pe pământ dobrogean. Urmează Academia Comercială din Bucureşti.
Scăpat de arestările din 15 mai 1948, a pribegit o vară, ascuns pe la prietenii din Constanţa, Tulcea, Babadag, Cobadin sau Ostrov. Părăseşte România prin Iugoslavia cu un grup de camarazi. S-a stabilit în Franca. Cu eforturi deosebite reuseste să deschidă o tipografie în localitatea Evry, la Sud-Est de Paris. Aici tipăreşte lucrări în limba română, din care amintim revista Prodomos.
Mai târziu întemeiază Editura Ethos, unde a pu-blicat multe cării ale scriitorilor din ţară şi din exilul românesc: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Basil Munteanu, Horia Stamatu, Ion Pârvulesco, Nicu Caranica. În anul 1967 publică volumul de poezii Plângeri, închinat părinţilor săi şi fratelui Leonida Cuşa mort în închisoarea Aiud. În urma lui au rămas în faza de pregătire pentru editare o lucrare memorialistică cu note şi însemnări de la personalităţi culturale ale exilului românesc."
(cf. http://www.alternativaonline.ca/ioanCusa. html)

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR