Porto-Franco

Raluca Baciu

Raluca Baciu

Rubrica: Debut  /  Nr. 279/2019

Născută la Focşani, a absolvit Liceul Unirea din Focşani, fiind admisă cu cea mai mare notă la Facultatea de Medicină din Tg. Mureş (pentru că acolo se face carte).
A apărut in Cenaclul Duiliu Zamfirescu din Focşani, incă din clasa a VI-a. A publicat două volume de poezie, contribuind şi la un volum colectiv. A primit premiul pentru poezie a Universităţii Apollonia din laşi, fiind remarcată de maestrul Sterian Nistor.
În prezent este bursieră in anul II şi scrie o proză cu certe valenţe literare, pe care o propunem spre publicare.

Paula şi şoarecii

Ploaia spânzura acoperișurile. În perdele largi de apă, cerul tropăia peste aleea pe care Mafalda mergea înapoi spre casă. Și ea merse până ce mersul nu‐și mai găsi un sens. Cu picioarele goale, pe asfaltul rece. Pe drumul drept și‐ngust se scurgea tot cerul. Nu‐și mai amintea cât a trecut și cât a parcurs. Nu-și mai amintea de unde venea și ce s‐a întâmplat înainte să‐nceapă ploaia.
În această situaţie, unii naratori ar spune c‐aveam de‐a face cu o fantomă. Dar eu cred că Mafalda se gândea la ceva. Nu știu la ce, căci ploaia nu mă lăsa să‐i caut gândurile. Tot ce pot spune e că la un moment dat s‐a oprit și‐a privit în jur. Văzând că totul e la fel, fără nord și sud, se învârti încet sub dușul nopţii, ca o furtună obosită și‐nconjurată de uragane.
Învârtindu‐se, avea să uite din ce parte a drumului venise. Aș fi vrut să vă pun faţă‐n faţă cu o scenă de lepădare, cu un botez al acestei fete despre care nici eu nu știu prea multe. Dar nu este vorba despre niciun botez aici. Nu aveam preoţi, scripturile nu prea cad din cer și niciun semn sfânt nu avea să se‐arate aici. În această scenă aveam doar o fată ce se‐nvârtea în ploaie.
La un moment dat, după patru rotaţii și trei sferturi, bâlciul de ape se liniști pe una din părţile aleei.
Și cortina de ape începu a se retrage. Avea s‐apară el? Grozavă întrebare. Toţi am fi vrut s‐apară el cumva. Ca‐n filmele cu proști, cu o lumină‐n spate, cu o fanfară, cu o umbrelă eventual. Boem și sincer, să taie cu o sabie tropotele cerești, să stingă ploaia și nonsensul și să mă scape de povara narării unei tâmpenii ca asta. Recunosc că așa aș fi vrut și eu să se termine scena asta, în penibilul dragostei, în braţele a tot ce e mundan posibil. Final fericit, cum ne place să spunem. Poate că așa se termină o altă poveste. În povestea noastră, în schimb, după ape apăru o pisică. Complet uscată și albă. Cu blana deasă, ca și când la baza firelor se ascundeau secretele lumii. Alunecând pe lângă fata noastră, își flutură coada în dreptul picioarelor ei și umblă cu capul pe sus și nasul ca o săgeată mică, oprind din direcţia ei furtuna. În urma pașilor mici, aleea se uscă și cerul se umplu de lumina nopţii. În faţa pisicii, ploaia descihse
o altă cortină. Animalul se ridică în două labe, își întoarse capul spre fată, își freca o ureche și‐i spuse:
‐ Haide, copilă. Nu există destui șoareci pentru noi aici.
Perdeaua se‐nchise‐n urma lor.
* * *
‐ Așteaptă‐mă!
Paula ieși prin perdeaua de covoare ca dintr‐o cutie de surprize.
Se făcea că eram tânără, mai tânără. Nu puteam să‐mi văd tinereţea pe chip, dar îmi vedeam mâinile pe ghidon. Și umbra, gonind cu bicicleta înapoi pe strada Sf Marcu unde locuiam pe‐atunci. Roţile mi se zdruncinau coborând de pe trotuar pe asfalt, deci bicicleta era deja uzată, ghidonul era un pic ruginit, mașina tatei era tot stricată în parcare. Eram cu sora mea, în viteză în spatele ei.
‐ Mafalda, mai repede, vreau să înconjor biserica, trebuie să înconjor biserica!
N‐am putut pricepe niciodată de ce Paula iubea să facă asta, înainte ca lumea să iasă de la liturghie, în fiecare duminică la 11 și jumătate. Ceasul de la farmacie arăta 11:27. Clopotul putea să bată oricând.
Îmi aminteam perfect, că bunii creștini aveau să iasă ca dintr‐un cocon, să se‐mprăștie spre casele lor, ca niște fluturi proaspăt sfinţiţi. Paula iubea să‐nconjoare biserica înainte să bată clopotul. Poate în mintea ei, bicicleta cu flori albastre era cheia de la ușa căsuţei lui Dumnezeu. Era albina care‐mprăștia polen. Clopoţelul care deschidea o cușcă.
Micuţa nu se uită înapoi la strigătul meu, vedeam doar codiţa‐mpletită și picioarele harnice pedalând.
Și ea cu mult, mult mai mică dar scăpase de roţile ajutătoare, deci avea măcar opt, nouă ani, prin urmare eu aveam optișpe, cu mâna stângă proaspăt scoasă din ghips și un sân mai mare decât altul. Deodată m‐au lovit o grămadă de‐ntrebări, dar le‐am lăsat în urma bicicletei. Pedalele începeau să opună rezistenţă după ceea ce s-a simţit ca trei minute, pe un drum drept. La naiba, niciodată n-am avut condiţie fizică. Si ăsta nu era un lucru de care să mă apuc la patruzeci şi patru de ani.
- Paula, mă auzi? Paula! strigam după ea.
Dar Paula nu era surdă. Era doar prinsă-n jocul subconstientului meu. Să ai un vis lucid e mai halucinant decât pare. Luciditatea mea a fost mereu mai neîncrezătoare decât paznicul de la liceu.
- Paula, mai încet, te rog! Paula!
Eram deja destul de în urmă. Nici eu nu-nţe-legeam de ce insist. Sunam de parcă eram mama. Am ajuns la fundătura de la biserică, pe care Paula începu s-o înconjoare şi eu am început după ea. Biserica de pe Sf Marcu era toată albă, cu o mica grădină în jur şi afară se auzeau ultimele frânturi din slujbă, înainte ca lumea să-nainteze la miruit. Noi ne învârteam fără sens, fără scop, parcă-l înconjuram pe Dumnezeu. Paula se deplasa cu aceeaşi viteză, parcă nici nu atingea cu roţile asfaltul. Zbura ca o zână. De fapt, Paula a fost mereu ca o zână pentru mine. Un înger păzitor pe care-l păzeam doar eu. Aşa micuţă cum era, gonea, nu puteam să mă ţin după ea, doar să-i urmăresc codiţa împletită după copacii din grădina bisericii. Am început să aud toaca. Ştiam foarte bine că visez, ştiam foarte bine că sunt tot în patul din motel şi că eram cu mult mai bătrână decât se simţea pe pedale. Dar, deşi aveam certitudinea irealităţii, mă străduiam să o ajung pe Paula din urmă mai mult decât orice. Corpul meu se mişca sub comanda Mafaldei de atunci. Paula, cu magica ei viteză, dispăru şi reapăru, de trei ori, din faţa mea în spatele meu şi depăşindu-mă lesne, fără să privească înspre mine, fără să strige „ferea!" cu scumpa ei voce. Lăsa praf de stele-n urma ei şi-un zâmbet confuz pe chipul meu.
Ca puiul unei păsări de pradă trecea pe lângă mine pentru ultima oară. A treia.
Mă asteptam ca-n orice moment să vină iar din spatele meu.
Dar Paula nu mai apăru. Mâinile-mi tremurau pe ghidon. Conştiinţa părăsise şaua.
Uşa bisericii s-a deschis şi-am înghiţit în sec.
- Unde eşti, Paula?!
Larvele-au început să iasă. În cârduri, în toate ritmurile. M-am oprit, dar clopotul bătea încă.
În acea duminică, Cerul şi-a polenizat încă o dată casa, dar eu îmi pierdusem albinuţa printre fluturi.
Simptomele unui atac de panică: Aerul goni prin pieptul meu, afară şi-nauntru şi-am început să-nghit în sec. Pieptul mi-era mai plin decât cutia milei. Unde e Paula? Am început să-mi fac loc prin mulţime. O tură de biserică.
Strigătul numelui ei îmi i cea loc pe lângă bătrânii şi cerşetorii de pe asfalt. Două ture de biserică.
- Nu vă supăraţi, aţi văzut o copilă pe o bicicletă?
- Vecina, n-aţi văzut-o pe Paula? Era aici...
- Paula, puiule, unde eşti?
Trei ture de biserică. Vederea-mi începu a da în-apoi, mâinile-mi ardeau ca porţile iadului. Fluturii se risipeau, iar eu nu mai simţeam sensul sau viteza bicicletei.
Când i-am auzit claxonul în spatele meu, am simţit cum roata mea din faţă a lovit o bordură. Şi m-am dus.
Câteva salturi în timp mai încolo, am căzut pe vechea canapea din bucătărie. Paula era în faţa mea, pictând. Cuminte ca o floare. Era şi mai mica. Îmi folosea scrumiera pe post de paletă. Avea rochiţa mea mov. Şi ochii-aşa de verzi.
Era destulă linişte-n bucătărie cât să pot muri.
Oare pot s-ajung spre uşă?
Înc-un pas şi mă opresc. Respir cu toată gura. Simt cum înghit aerul cu tot cu bubuitul boxelor iar bătăile curg prin gât în piept, toate deodată, mai sămi rupă rochia. Îmi lăcrimează ochiul stâng. Nu plâng încă. Stângul e ochiul care mă avertizează. Nam timp să cântăresc semnele, trebuie să ajung la uşă până nu-mi pierd cunoştinţa. Până nu mă prăbuşesc. Şi ştiu că e undeva în urma mea. Aproape. Mă urmăreste încă de când am iesit din baie.
Când dansez îmi place să închid ochii. Dar acum nu dansez. Pleoapele mi-s la fel de grele ca tocurile şi nu le pot lăsa să cadă.
Cu jumătate de oră înainte de asta, sunt sub mân-gâierile luminilor şi sunt dansatoarea din visele tuturor. Simt mâini şi-atingeri cum simt şi fire de lumină colorată pe pielea şi hainele mele. Viaţa e frumoasă. Duhul Sfânt e-un submarin în sângele meu. Cu jumătate de oră-nainte, iubesc şi zgomotele şi toată lumea şi toate planetele. Nimeni din marea asta de-atingeri nu mi-e strain. Căci toţi sunt eu. Mă văd pe chipurile lor, când se aprind luminile şi-apoi îi simt când se sting. Şi ce mult îi mai iubesc!... Mâinile şi buzele lor sunt ale mele. Eu sunt podeaua pe care dansez. Mă simt aşa de mare şi luminoasă, nemăsurabilă printre măsurabili. Niciun strop nu-mi ocoleşte gura. Înghit paharul celui ce-mi strânge carnea cu o dragoste de care mi-a fost dor. Îl trag mai aproape, îi dizolv tricoul în palmele mele. Nu simt când se schimbă melodia.Şi nici timpul nu-l mai simt. Timpul nu e destul de tare cât să mă simtă pe mine.
Şi-atâta dragoste. Orbeşte-mi umblă mâinile peste tot. Aproape surdă şi mută-n totalitate mă-nvârt. O rotaţie şi două şi trei şi jumătate. Apoi tocurile mele se-mpletesc şi mă trezesc cu faţa de pă-mânt, ca o avalanşă.
Trebuie să dispar.
Trebuie să mă duc către toaletă.
Trebuie să fug, dar picioarele mele nu vor să mai fugă. Vor doar să merg. Încet şi târâş, ca o şerpoaică.
Muzica se risipeşte aproape brusc. Se aud paşii mei înfundaţi. Şi faţa mea întinsă pe oglinzi. Nu pot să cred. Sunt aşa de frumoasă. Şi sângele de pe băr-bia mea mă mângâie călduros. Mai că-mi şopteşte. Dar nu sângele e cel care vorbeşte-n baia asta.
- De ce eu... de ce eu... cine m-a făcut... pe mine să fiu eu?
O fată se sprijină de uşa WC-ului şi vorbeşte. E ca un sunet de fundal. S-o fixez cu privirea nu pot, fără muzică pleoapele mele se spânzură şi pupilele preapline-şi pierd focarele.
- Şorecii.... de ce eu.... şoarecii... pe mine....eu să fiu....
Pare că nici măcar nu vede că-s aici. Şi eu ce pot să-i fac?
Îmi rotesc privirea din nou spre oglindă. Şi-o văd pe Paula.
- Şoarecii, Mafalda, şoarecii... du-te să prinzi soarecii.

Ce vrei de la mine, Paula mea dragă? De ce trebuie să mă vezi asa?
- Şoarecii, Mafalda....
Îmi şopteşte cu vocea ei blândă. Şi-mi zâmbeşte. Încep să plâng. Plâng pentru că nici măcar nu pot să-mi văd sora clar. Mi-e ruşine. Vorbeste cu mine. Paula e-aici şi vorbeşte cu mine. Privirea mi se-neacă. Trebuie să scap de-aici.
Şi-acum unde sunt?
Mă-ntreb doar.
Sunt la câţiva metri de uşă şi-abia respir.
Trupul mi-e ca o ghiulea ce-aşteaptă pe-o margine. Inima mi-a ajuns la frunte.
Unde sunt?
În faţa uşii.
Fugi, Mafalda, fugi!
Simt cum m-a prins de mână. Apoi de gât şi-mi acoperă gura. Degetele lui se scaldă-n lacrimile mele. De data asta din toţi ochii din care pot plânge.
Negru.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR