Porto-Franco

Cătălin DUMITRESCU: Poetul veșnic îndrăgostit

Aida Zaharia

Rubrica: Cronici amicale  /  Nr. 279/2019

Există oameni care au o vârstă (biologică) numai a lor; anii nu li se întipăresc nici pe chip, nici în gesturi, nici în atitudine şi nici nu le ocupă agresiv sufletul. Eu îi numesc „oameni în alb", acei colegi de univers cu noi care rămân veşnic tineri, eterni copii sau adolescenţi, inocenti.
Un astfel de „om în alb" îl percep pe Cătălin Dumitrescu. Şi asemenea lui este şi poezia pe care o scrie este una de factură inocentă si adolescentină. Am citit Clepsidră albastră, volum de versuri publicat în anul 2017 la editura InfoRapArt de la Galaţi, al cărui autor este, şi l-am găsit îndrăgostit până peste cap de o iubită pe care o aşteaptă într-o gară pustie, o iubită pentru care îşi scoate ...sufletul în palmă / Din dreptul inimii pentru a i-l dărui; un îndrăgostit de timp pe care sugestiv îl transpune în imaginea unei clepsidre, a nisipului scurs sau adunat în mâini, un timp surprins în versuri sub forma unor castele de nisip; un îndrăgostit de alei, de frunze uscate, de linişte, de fluturi de nisip, de mare, de flori şi pietre; un îndrăgostit de dragoste, care în vers anuntă Plăcerea de a iubi: Azi vreau să f ii m uza / Cânturilor mele, /Să-mi zămisleşti /Plăcerea de a iubi!si continua' cerând iubitei să-l salveze din singurătate, Vreau să alungi cu mâna /Aroma singurătăţii grele,/Să îmi trezeşti/Plăcerea de a iubi!
Timpul, eternul mister al lumii, prezent în mai toate operele literare, capătă în poezia lui Cătălin Dumitrescu forma clepsidrei. Deşi curgerea lui repre-zintă deplasarea către un final - dacă ne raportăm la viaţă, curgerea timpului înseamnă apropierea de moartea trupească - timpul reprezintă în chintesenţa lui un dar divin care l-a făcut până şi pe Eminescu să se întrebe în poezia Stelele-n cer: „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?". Cătălin Dumitrescu îmbracă în poeme trecerea timpului sub forma nisipului din clepsidră; nisipul este şi un simbol al abundenţei - în cazul de faţă putem observa o abundentă de trăiri si de sentimente- dar si un simbol al maleabilităţii, nisipul luând forma vasului în care este turnat. Poetul îşi acceptă tristeţile şi neîmplininle, acceptă jocul cu iubita cu condiţia ca iubita să nu uite clipa ce o iubim.
Poetul Costică Oancă a surprins, la rândul său, sensibilitatea lui Cătălin Dumitrescu, dar şi gândirea autorului: „Din modul lui de a gândi reiese că totul este nisip, numai iubita îl mai poate convinge (...). Dragostea (...) este centrul de greutate. (...) De ce peste tot este nisip? Deoarece lumea este în dezalcătuire".
Cătălin Dumitrescu îşi face singur radiografia eului atunci când ni se înfăţişează ca fiind ...visul /Legat cu lanţul / De piciorul inimii tale, dar este deopotrivă şi ,,... un strain / Pe aleea din faţa inimii tale / Trec privind la stele /Amăgind gânduri amare!
Îl găsesc melancolic şi carismatic, refugiat în pro-priile sale gânduri dar şi dornic să izbucnească dincolo de însăşi fiinţa lui, şi acest fapt este posibil numai dacă are lângă el iubita, dragostea, şi numai dacă iubirii lui şi se răspunde cu iubire, altfel se trezeşte singur (În inima mea) şi de atâta singurătate închide ...uşa pe dinăuntru, sau îl aflăm stând într-un vers/Pe o pagină pustie. Scrie despre tristeţe deşi nu o iubeşte, pentru că nu de puţine ori ajunge să-i invadeze sufletul: Pe treptele reci / Vise ucise de ţurturi de gheaţă / Urcă către cer/Suntreci de mi se lipesc/Tălpilesângerânde / Simt cum îmi îngheaţă inima sau Mă ascund în spatele felinarelor aprinse/Cauto clipă de viaţă /Îţi caut mâna / Ca pe cel mai de preţ / Leac al singurătăţii. Tristetea este trecerea omului de la o mai mare la o mai mică desăvârşire, spunea Baruch Spinoza (un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoşi de provenienţă portugheză) însă Cătălin Du-mitrescu pare să contrazică această definiţie, fiindcă tristeţea îl ridică pe o treaptă lirică superioară prin modul de a o transpune în versuri pline de patos existenţial:
Mi-egol sufletul /Când pustiesc cărările tale domoale /Azi liniştea ta / E o candelă uitată aprinsăl (Indepăr-tare) sau Într-o zi am să ard de pustiu /Si am să scriu cu cenuşă/Versuri de nisip! (Fluturi de nisip).
Poetul caută o poartă de fugă, un cale de scăpare sau chiar un leac, orice, numai să nu cunoască singu-rătatea ori să o ţină la depărtare de inima lui. Şi acest lucru este posibil doar dacă iubita şi iubirea sunt lângă el. Fantastic! Absolut minunat cum atotputernicul bărbat îşi deschide sufletul alb, cuminte şi frumos, în toată splendoarea lui, îşi manifestă dorinţa de dragoste şi recunoaşte cât de salvatoare poate fi iubirea (sub toate formele ei):
Ascunde-mi iubirea
În paharul
cu flori de cires
Prinde-mi una
La reverul hainei de serviciu
lar eu am să-ţi spun
În fiecare zi că te iubesc!
Fă-mi nod la cravată iubito
Lasă-mă să-ti închei nasturii
lar rochia cea rosie a serii
Si nu uita să iei cu tine
Clipa
ce o iubim! (Flori de cires).

Dincolo de zbuciumul care izbucneşte din versuri, poetul lasă să se înţeleagă că nu se opune destinului, ba mai mult, se resemnează şi acceptă scurgerea clepsidrei chiar dacă este în defavoarea lui, iar acest fapt îi provoacă şi mai multă suferinţă ce pare să se instaleze în sufletu-i pentru o eternitate pe care este pregătit să şi-o trăiască:
O pagină goală
Pe marginea mesei
Din marchiza domnească
Miros de lumânare
Stă aprinsă lângă cenuşeriţa
În care îmi trăiesc eternitateal
(Cenuşeriţa eternitătii).
Eu sper ca eternitatea să-l găsească pe Cătălin Dumitrescu cu alte volume publicate deoarece sămânţa poeziei este bine încolţită în conştiinţa lui şi întotdeauna lumea va fi leagăn pentru melancolici care se vor regăsi în poemele sale.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR