Porto-Franco

Melancolia şi revolta timpurilor vegetale

Ana Dobre

Rubrica: Cronica literara  /  Nr. 279/2019

Sub semnul paradoxal al unei melancolii a singurătăţii omului în lume simultan cu cea a unei revolte persistente împotriva ordinii lumii celei aievea îşi aşază Savian Mur cele 117 poezii reunite în volumul Timpuri vegetale, a patra carte de poezie după Cu ochii sparţi (2014), Dimineţi înjunghiate (2015) şi Târâtoare (2017). La acestea se adaugă trei romane: Povestea unui marginal (2014), Lut şi În pelerinaj la Sf. Ana (2016) plus Eu, agenţia mea de sari (2017) şi două volume de eseuri: Statuile delirului (2015) şi Fiinţa împovărată de sine (2019). Savian Mur rămâne acelaşi, indiferent de haina pe care o îmbracă ideile sale în poezie, epică sau eseistică.
Emil Cioran rămâne un reper, este alter ego-ul lui Savian Mur, dovadă mottoul ales: „Există, desigur, o melancolie clinică, asupra căreia leacurile au câteodată efect; există însă alta, subiacentă până şi exploziilor noastre de bucurie şi care ne-nsoţeşte peste tot, nu ne lasă singuri niciun moment. Nimic nu ne ajută să ne eliberăm de această malefică omniprezenţă: ea este eul nostru, pe veci faţă în faţă cu el însuşi.", un fel de prelungire în spirit a stărilor afective şi poetice şi de reflectare a ideilor cam în felul în care pesimistul Schopenhauer a influenţat poezia si filosofia secolului al XIX-lea.
Poetul pune sub semnul timpurilor vegetale în-tregul spectacol al realităţii în care se regăseşte în tripla relaţie cu sine, cu lumea, cu universul. Reflexii cioraniene se decelează în pesimismul permanent, în defetismul care-l însoţeşte ca o umbră, reverberând în ecouri persistente, ducând la negarea oricărei încercări e a da/găsi vreun sens înaintării noastre prin timp. Nichita Stănescu nota, într-o respirare, că viaţa este o aventură în lumină. Asadar, viaţa are totdeauna un sens, îşi află unul în cunoaştere. La Savian Mur, cunoaşterea îl devitalizează pe om. El e într-o colivie, opresat de categorii şi agresat de consecinţele nefaste ale păcatului originar. Sensul vieţii este dat de imposibilitatea de a afla un sens vieţii...
Poezia lui Savian Mur se defineşte ca o reorgani-zare a eseisticii, ca o punere în stări lirice a ideilor din ruminaţia cărora se naşte, de fapt, întreaga lui creaţie: aceeaşi revoltă împotriva ordinii, acelaşi defetism, decelabile în imaginile prozaice care sunt reflectări ale realului: „Acest scenariu se repetă/ de-o eternitate -/ sunt pălmuit/ din toate părţile,/ c-o neagră/ dexteritate". Sisif este metaforă eternă a omului, în această relaţie relevându-se tragismul existenţei: „Ce frumos/ îmi încep dimineaţa,/ câtă nădejde şi-a pus/ ziva în mine,/ oare nu mi-a mon de Ana DOBRE
tat/ în spate/ un ditamai pietroiul,/ să-l car.../ de ce, pentru cine?(...)// ...fiinţarea -/ o perpetuă corvoadă:/ Fiule,/ ori îi faci faţă,/ ori, cu siguranţă,/ o încurci".
Programul de lucru este acelaşi de la începutul umanităţii, o derulare de evenimente şi întâmplări în aria consecinţelor păcatului originar. El denunţă spaţiul imens, „închis ermetic", în care se simte înlănţuit - „spaţiul/ unde mă mişc - /imens/ închis ermetic". Devenit, din această cauză, „un cetăţean eretic'; el îşi afirmă nesupunerea: ,,...am şi altceva,/ în lumea aceatta,/ de făcut -/ s-o evit din răsputeri", afirmând misiunea pe care şi-o asumă, aceea de a recupera paradisul pierdut: ,,...spre a recupera/ tot ceea ce,/ pe mâna fostei cunoştinţe/ omul/ a pierdut".
Transpunându-se in illo tempore, într-o plictiseală adamică, el are revelaţia plictiselii şi solitudinii originare, perpetuată în toată creaţia. Efortul sisific dă roade, iar poetul le înregistrează, fără a omite ireverenţa: „După ani şi an/ de exersare,/ plictiseala, iată,/ a dat rezultate;/ Doamne,/ poţi fi tare mândru/ de-acest om,/ optim pregătit/ pentru eternitate".
Există şi sugestia individului apostat, revoltat îm-potriva lui Dumnezeu, manifestat în atitudini ireverenţioase, până la cvasinegarea dumnezeirii: ,,...chiar Dumnezeu,/ în Vechiul testament,/ fără pic de remuşcare,/ a trădat, care este acuzat că şi-a trădat creaţia, că l-a trădat, aşadar, pe om. Un paradox se insinuează, totuşi: deşi poetul se simte „închis pe veci în colivia Miler, el nu poate empatiza nici cu omul, nici cu Dumnezeu, în numele distincţiei conştiente între bine şi rău. Starea constantă este indignarea faţă de Dumnezeu care şi-a abandonat creaţia, lăsându-l pe om la voia unui destin abject: „Cât despre Dumnezeu,/ cât despre sfinţi - /o stare constantă,/ o dureroasă indignare:/ L-aţi lăsat pe om/ de capul lui.../ vraişte - /într-un carnivor,/ unul abject,/ sub soare"... De aici sesizarea cioraniană a inconvenientului de a te fi născut. Nu creatul, ci in-creatul ar fi fost starea adamică.
Înţelegând astfel lucrurile, se înţelege că progresul este iluzoriu, evident fiind doar regresul, marcat de „divorţul de mama Natură", de tarele lumii actuale - progres (aparent) tehnologic, atac cibernetic. Tabloul contemporaneităţii este sintetizat în această imagine în care trecutul se confundă cu prezentul: „Roma - /năpădită,/ cu secole în urmă,/ de voma barbară;/ civilizaţia occidentală,/ de azi - /borcan cu miere,/ atrăgând musca/ din afară..." Salvarea posibilă a individului, căci de cea colectivă nu poate fi vorba, se află în mizantropia schopenhaeriană, afirmată într-un apăsat adio spus omului.
Privindu-se „cu ochii altuia", adoptând un punct de vedere obiectiv, sub specie aeternitatis, din cerul acestei contemplaţii, poetul înregistrează, ipotetic, viziunile - „De m-a privi/ cu ochii unui şi alternant - „De m-a privi/ Cu ochii unui afânt". Pri- vindu-se el însuşi, din interior, „cu ochi de copil", aşadar, cu ochii inocenţei purificate, el îi presimte destinul: „...ştiind Cu exactitate/ ce urmează - /viitorul fabulos".
Aspiratia spre acest departe idealizat: „Departe.../ departe de mine", „de carnea mea", „de-acest trup parşiv", „tot mai departe...", coincide cu aspiraţia reîn- toarcerii în marele necunoscut - acel haos al înce- puturilor cân nediferenţiat, timpul nu se înscrisese în nicio durată şi, deci, totul era posibil. Poetul doreşte „un timp vegetal", pentru a avea sentimentul libertăţii depline, „o pace eternă", pentru a se armo- niza cu sine şi cu lumea, „o memorie plăpândă", pen- tru a păstra istoria şi miturile umanităţii. Totul se disipează, însă. „Atins de nulitate", poetul are viziu- nea unui „ceas de limbi debile", într-o iluzorie existenţă. O pauză de om ar fi binevenită, într-o zi, „acea zi înfloritoare", când fiinţei nu şi s-a pus „nicio întrebare".
Omul contemporan şi se pare un om inutil, care nu ştie să se mai bucure, nici să se folosească de timpul ce şi s-a dat. Rămâne persistentă nostalgia paradisului: „...acele timpuri divine,/ de ţarc paradiziac,/ când Dumnezeu/ îl rugase pe Adam/ să nu mite un ac". Ereziile lui Savian Mur sunt afirmate cu o naivitate ingenuă, poate reflex al acelui nietzschean „Dumnezeu a murit".
Ce aduce nou fiecare om în viaţa şi prin destinul său? Sentimentul înstrăinării, al debusolării, al alie- nării rămâne dominant, efect al conştientizării fap- tului că „timpul fostului om a expirat". De aici, concluzia tragică, implicândul în veşnica tragedie umană: „Iată,/ voi lăsa ceva/ în urma mea -/ un om inutil,/ aşa cum Domnul,/ cu acel Adam,/ dorea".
Dincolo de orce pesimism sau defetism, de revolta afirmării, evident sau camuflat, a acestei stări de negaţie şi de negare, pâlpâie, totuşi, speranţa. Ar fi prea trist să nu existe niciun sens. Viaţa ar fi absurdă. De aceea, un sens ar putea fi chiar absenţa vreunui sens...

* Savian Mur, Tim pun vegetale, Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2019.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR