Porto-Franco

Profesorul Dr. ALEXANDRU MIRONESCU „Nemistuita taină in altarul fiinţei"

Virgil Nistru Tiganus

Rubrica: Cuvânt ales  /  Nr. 279/2019

Motto: „acolo se află floarea intelectualităţii româneşti care transforma atmosfera de iad în stări de înaltă trăire crestinească"

Ascensiunea unei conştiinţe nu poate fi reprezentată ca o plutire de metafore. De cele mai multe ori, ea înseamnă asumarea unei drame. Astfel ni se relevă existenta Profesorului Alexandru Mironescu1 marcată de un intransigent spirit critic, de revelaţii dar şi de resentimente, de tensiuni, seisme şi chiar de prăbuşiri - toate - în onoarea statorniciei valorilor perene: spiritualitate, demnitate, nobleţe ideatică, rigoare ştiinţifică, deschidere spre misterul antic, onestitate, dreaptă-credinţă. Titlul de excelenţă care, iată, post mortem îi este recunoscut la peste patru decenii de la înveşnicirea sa - semnul neîmpărţit al Sfintei Cruci - reprezintă încă o biruinţă a unicului Adevăr.
La răscrucile vremurilor (dotate cu tăioase furci caudine, adesea „guvernate" de false modele) acest distins intelectual român (al cărui ideal ne aduce aminte de cel care „într-un calcul fără capăt" „sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/Noaptea lungă a veciniciei el în şiruri o dezleagă") portretul „bătrânului dascăl" din prima satiră eminesciană a tâlcuit unicul Adevăr crestin nu numai cu autoritatea savantă a omului de ştiinţă, ci şi cu o creativă sensibilitate poetică. Modesta noastră contribuţie urmează palpitul emotional al expresiei lirice; el se află pretutindeni: în explicaţiile ştiinţifice, în comentariile filosofice („Kairos. Eseu despre teologia istoriei", „Spiritul ştiinţific"...,1938, ,,Limitele cunoaşterii ştiintifice", 1945), în dialoguri şi confesiuni memorialistice, în paginile literare.
Există, liber de conjuncturile doctrinare, „dreptul la excelenţa în spirit". Un mai tânăr confrate al Profesorului Alexandru Mironescu în domeniul filosofiei observă: „nu oricine se poate pronunţa asupra spiritului, istoriei şi adevărului,ci numai inşii cărora tradiţia naţională le-a dat prerogativa de a vorbi în numele unei înzestrări de excepţie"2 Entuziaştii intelectuali din veacul trecut (şi nu ne referim numai la cei care, în capitala Bucovinei, la Cernăuţi aveau să plănuiască, iar la Bucureşti - să împlinească biblicul cenaclu al „Rugului Aprins) cunoşteau ideile stoicului Lucius Annaeus Seneca (4 îH-65 dH), contemporanul lui Iisus Hristos, despre „independenţa lăuntrică": „Să nu te laşi învins de nimic ce este strain (IPS Dr. CASIAN, La lumina opaiţului, I, 253)
spiritului tău, iar când te vei afla în toiul nenorocirilor vieţii, să te gândeşti că porţi în tine ceva puternic şi indestructibil, ca o axă diamantină în jurul căreia se mişcă toate faptele mărunte ce formează ţesătura vieţii".3 Or, pentru remarcabilul Alexandru Mironescu - Doctor în Filosofie (în România), Doctor în Ştiinţe (în Franţa, la Sorbona), „axa diamantină" definea „conflguraţia noastră" spirituală. Explicaţia e limpede: "Nu există cultură decât înlăuntrul unei viziuni religioase a lumii". Universitarul Alexandru Mironescu, membru al Academiei de Ştiinţe va ajunge, în degringolada postbelică a nonvalorilor stârnite de ură şi subinteligenţă, să propună teme de laborator pentru cursuri serale din învăţământul secundar şi, în scurtă vreme, să fie silit a purta cătuşele ispăşirii fără sfârşit.
Opera profesorului Alexandru Mironescu se susţine prin reflectarea, în registre prestigioase (ştiinţific, filosofic, confesiv, poetic) a valorilor de profunzime ale poporului român. Frazele sale organizează estetic corespondenţele dintre lumea văzută şi tainele spiritului, lată, de pildă, o „Algebra supremă" a semnelor nodale ale unui reper moral - o secvenţă savantă - dispusă în cadenţe prozodice moderne: „E acolo un nod dintr-o inefabilă reţea de energii/ de puteri ale Duhului/Ai văzut, desigur, un cristal/şi şti, fără îndoială, că el întruchipează/o reţea. nă de noduri şi puteri.../concentrate vibraţii şi tensiuni/şi mai stii/că trăim scăldati întru-un ocean de unde/ prinşi, cuprinşi/ în broderia unei broderii de interferenţe.. Mă mişc în văzduhul spiritului/şi ma ating de semnele văzute/ ale unei algebre supreme."4 Comentând aceste trăiri extatice, Dl. Andrei Paleolog consemnează „efortul de zi cu zi de a nu se desprinde de Chipul lui Hristos, căruia autorul îi afirma o fidelitate de nezdruncinat (...) Pare-se Icoana Rugului Aprins, agăţată între două camere, cântă... „Poemele filocalice"ca şi „Jurnalul" său nu sunt texte literare. Sunt mărturia unui creştin care aude şi care se afirmă într-o solidaritate totală cu icoana rugăciunilor sale” (s.n.)5 Adăugăm faptul că lirica lui Alexandru Mironescu nu-şi propune să capteze Taina Providenţei precum Arghezi în „Psalmii" săi, ci să o înţeleagă şi să o mărturisească.
Volumul intitulat „Poeme filocalice"5 (astăzi aproape intruvabil) cuprinde peste două sute de creaţii lirice ale savantului şi scriitorului Alexandru Mironescu. Editorul carţii, I.P.S. Mitropolit Nifon, arată că textele vedeau în 1999 pentru prima dată lumina tiparului ca o „reverberaţie peste timp a spiritului mănăstiresc de la Antim", ca o cinstire a bunului nume al celor care au constituit celebra grupare „Rugul Aprins: Dreapta credinţă este mărturisită printr-o „neîntreruptă litanie, ca o pilduitoare urmare a îndemnului marelui Apostol Pavel: „Rugaţivă neîncetatl" (I, Tes. 5) „Fiorul liric al poemelor lui Alexandru Mironescu îmbină stiinta exacta cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea." Iar rugăciunea, spune Sf. Isane Sirul este un liman.
Din „văi necunoscute" sunt aşteptate „săgeţi spre cer şi haruri de lumină/... inimi de necrezute flori" („Floarea") „încovoiat de ani, bătrânul munte se ridică,/ Se saltă din aşternutul pământesc/Vuind din linişte/ şi ape, purtând pădurea din poveste/ Cădelniţând văzduhul unei uriaşe catedrale" („Muntele"). Seva binecuvântată biruieste în firul de iarbă şi în lujerul de crin. „Regeasca floare” e „o podoabă albă de iconostas , „Simbolul frumuseţii negrăite". „Cu paşii de mătase, tăcerea calcă sigură de ea" în apolinara „înserare lină". În basilica-arcă a lui Noe, Crucea este „infailibila busolă pentru călătoria lungă/Aici şi-n viaţă şi-n veşnicii": „Semn al Kenozei necuprinse..."
Sub semnul Tab orului, Floarea de Foc transfigu-rează durerea. E o „frumuseţe luminată", „chemarea marilor nădejdi": „Pe-aici nu calcă nimeni cu piciorul/ Ci numai rugăciunea minţii urcă/ Unde acolo sus e liturghia îngerească/ Adâncul tainei ..:' lată un crâmpei din acea rugăciune: „Te rog, o, Doamne sfinte, Treime, o, Preasfântă/Urcă-mă pe munţi în inimă, unde cântă Serafimi.../Chemarea Ta, o, Doamne, să străbată Oceanul păcatelor mele..:' („De Profundis"). în aceste caligrafii poetice din care nu lipsesc „învălmăşitele imagini în feţe de cristale” cu „Epure de miraj" se aude „Respiraţia eternă": „Vibrează lutul şi gânditele enorme galaxii" (Filocalie)
Ciclul intitulat „Dumnezeu, Omul şi Marea" sur-prinde „fantasticul feeric în deplină sărbătoare", când făptura se înfiripă „din mii de fulgere” şi din „lumină sfântă". Sub tălpi rămâne tipsia sirâmată în străvechi filosofii. în aceste imagini se interferează cu patos creştin cunoaşterea noetică (prin concepte) şi reflectarea estetică/poesis. În „Răsăritul cel de Sus" al Teofaniei, „Clipe de bucurie ale inimii", spune poetul;'sau făcut parabole adânci. Aşa cum se ştie, părintele Andrei Scrima a citit în profunzimile sufletului acelui care păstrase, ca un semn al călugăriei sale albe, taina poeziei: „Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Mănăstirea Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora trecuţi pe acolo..." Părintelui Andrei îi închina poetul un crâmpei din „frumuseţea neasemuită" a pomului mistic în splendoarea căruia „se îmbină/ Umbra de ţărână şi taborica lumina". Arhimandritul Dr. Benedict Ghiuş, stareţ în perioada „Rugului Aprins , solidar în suferinţă, (şi care avea să-i plinească smeritului scrib slujirea de îngropăciune) primea o icoană a sfintei iubiri. „Pe fruntea Celui care moare pe muntele Golgota/Stă scris, şi umple universul, chemarea grea a dragostei..."
În preajma grădinilor suspendate ale Rugului Aprins, „urcă rugăciunea vesperală a psalmilor de strune" în sunet de toacă şi în chemările de „clopote străbune". Acum poetul supărat de cerdacul Mănăstirii Cernica - urcă în rugăciune: „Mă regăsesc deplin în izbucnirea izvorului din inima adâncă". Cel ce îşi purta chilia cu sine şi-a descoperit aşadar vocaţia lirică sub Crucea Răstignirii: „Nu ştiu ce lumină lină mă inundă.../ Mă minunez de toată frumuseţea în care firea e-mbrăcată!" („Lumină lină"). O „Filocalie în icoane vii" (înduhovnicită) creează / stare de spirit: „Cu fiecare primăvară izbucneşte veşnicia, veşnicia vieţii", „Tac gândurile întunecate,grele...", iar frumuseţea divină („un blând şi liniştit extaz") aduce „o linişte desăvârsită" când omul cucernic stă „ghemuit în rugăciune".
(va urma)

REPERE BIBLIOGRAFICE
1. Principalele scrieri ale Profesorului Alexandru Mironescu (1903-1973): Spiritul ştiinţific (1934); Oamenii nimănui (1935); Destrămarea (roman 1903); Limitele cunoasterii stiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale în problema epistemologică (1945); Claude Bernard (1946); Certitudine şi adevăr (1947); Ziduri între vii. O poveste care nu e roman, care nu e poveste (1995); Kaires. Eseu despre teologia istoriei (1946); Calea inimii. Eseuri în anul RuguluiAprins (1998); Poeme filocalice (1999); Întâlnirea cu Părintele Kulâghin (1999); Docendo discitur. Înveţi învăţând pe alţii (eseuri, 1999); Floarea de foc (Mărturisiri, 2001); Valea lui loasafat (2001); Coborâţi la prima? (teatru, 2003); Admirabila tăcere. Jurnal (2.VII.1967 - 29.IX.1968), (2014); Calea în adevărul vieţii (2005); La scaunul mărturisirii (2015).
2. Sorin Lavric, În toga Rectorului în rev. România Literară, XLIX, 15. 2017.
3. apud Al. Tănase, Filosofia ca poesis sau dialogul artelor, Ed. Eminescu, 1985, p. 231.
4. Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal (18 IV 1968), Ed. Eikon, 2014, p. 255
5. Andrei Paleolog (în dialog cu Marius Vasi-leanu) în Admirabila tăcere, ed. cit. pag. 395

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR