Porto-Franco

Maria Durerii

Aurel Bruma

Rubrica: Pagini dunarene  /  Nr. 279/2019

Maria Durerii
Incendiul despre care scrisesem câţiva cuadraţi apăruţi în jumătate, a fost în '74. Din miriştea arsă focul trecuse la stoguri, la sediul colectivei şi grajdul armăsarilor de rasă. ăia de care se tot zicea că ar ti fost zălogiţi pentru datorii la nu ştiu care emirate, ducate, gâte împănate. Se îmbătase paznicul sau leşinase, nu ştim cum nici moartea nu i-o ştim. doar ici-colo coame aprinse în ochii şi-n mintea copiilor unde coşmarul visat depăşeşte coşmarul real. Atunci intrase în rug tatăl Maiorului. Tata Cailor. Voia să deslege boxele, să dea şansa galopului, cavalcada vieţii. Muierea îi stătea în marginea pălălaiei. aşa cum i-a fost o viaţă întreagă în marginea biografiei, dincolo de cai, de paharul de tărie, de rostogolirile de vier bătrân printre scroafele tinere ale satului. Aici, exact aici, între cei doi, hotarul de apropiere şi depărtare, hotarul morţii pe care se aşează lumânările de iertare. Dar între siluetele ţipate ale cailor cea a omului refuza să apară. S-o fi urcat cu armăsari cu tot în cer. că nici umbra nu i-au găsit-o şi Maria, că aşa se numea văcluva cailor încălecaţi de foc, făcea metanii pe crucea fumegândă a fiecărui stâlp al grajdului, de-i trecuse arsura dincolo de coate, dincolo de glezne şi ea nu simţea, încurcată în blestemul acela arzând Maria Durerii.
Albuş de ou şi sare,
frunză de brusturi roşii
Maica Maria pururi Fecioară
şi lacrimile vecinelor
şi Maiorul alături
şi moartea alături,
muşcând din carnea topită a coapselor
şi din umeri
şi din geamătul abia respirat al muribundei.
A urmat o altă cavalcadă de altfel de cai. Maiorul şi motocicleta, ataşul rupându-se în belciuge şi. drum răsucit. Manolo prăbuşit în ataş. in disperarea celui mereu cu zece paşi înainte: Scoate-o din cuptorul durerii, Mano, puiule, coapsa aia a ta, a mamei, şi bocetul care clocoteşte în creierii mei. Rugul mamei e-n mine, Mano.
Maria şi prispa şi priveghiul în viu, de-o ardea respiraţia durerii din jur, a propriei dureri, clocotul din ploaia de lacrimi şi uscăciunea lacrimilor sunetului său. Bătrânul doctor tremura stâlpii de propria neputinţă, fiola de morfină spared între degete înstrăinate, nesigure, înnodate pe pragul morţii încă neatinse.
Mano.
Maiorul.
Argilă tescuită ca pielea de şarpe pe locul amintirii, ochii Maiorului scurşi în mlaştina propriei copilării, sub copitele mâniilor alungaţi de tatăl său prin pajiştile cerului.
Şi s-a tras peste ei, peste opaiţul prispei şi durerea mamei pătura stelelor odată şi încă şi iar. Două săptămâni descleiate din calendar, lutul întorcându-se în suluri cu litere încă nedescifrate cum nici speranţa, piele jupuită, prosopul de umed mereu atingând respiraţia Mariei, câtă mai era, corul bocitoarelor tot mai rărit, alungat de îndepărtarea capătului şi al propriilor aşteptări. Moartă în viu Maria îşi lăsa carnea lopătată de lutul strecurat printre degetele subţiri ale lui Manolo. Creştea numărul cojilor uscate, al talaşului lemnului subţire şi el, rotunjit în curbura cutiilor cu ir şi abia la capătul ultimei jumătăţi Manolo îl strigă pe Maior din căuşul ataşului: e timpul să atingem Nordul. Şi ieşiră din ochii martorilor acestei noi alergări, ceva mai blândă, ceva mai scăzută în disperarea ei.
Fuior în negura abia coborâtă în văioagele putrede de toamnă.
Drumul se oprea în peretele stâncii: închis în stânga. în dreapta, şi doar un ochi de cer ferestruit în înalt. Capăt, bolborosi Maiorul. Capăt e-n mintea ta şi de-aici e începutul. Trecem de oase, izbucul, calea interioară. Astea-s prăbuşiri de capre negre şi cornuri de vipere desprinse din târâs, împuţinate, îmblânzite pentru totdeauna. Calcă-mi urma, Maiorule, şi nici o câtime alături!
Păşeau prin abur, în rotund umed de piatră, trepte abia ghicite, suitoare, plutind parcă şi acelea în ceaţa rece. De undeva, sunet clocotit, vibraţie de început de cutremur: izbucul, epiderma pietrei spartă de apa răsucită într-o gradualitate imposibilă, fiertură rece, ţipată, sfredel viu şi rana pietrei, izbucnirea triumfală în afară. De unde începea, unde se vărsa, toate amănuntele erau înghiţite de negură. Negură.
Cuvintele lui Manolo. Cuvintele lui plonjau în dâra mersului, a fiecărui nou segment de potecă, de timp.
Aici, Maiorule, se adunau în vechimea de început aleşii. Cam de Undrea. după calendarul duhovniciei răsăritene. Şi cei mai curaţi dintre aceştia, Aleşii Într-Ales, Mirii luminii, doar aceştia erau îngăduiţi în intimitatea pântecului de piatră. Erau aşteptaţi cinci zile, atât, şi apoi, dacă se întorceau, rămâneau să păzească în sec de cuvinte încă cinci zile pala focului peste care pluteau doar hoiturile unor posibile întrebări. Se întorceau la colibele si la rostul lor si trăiau în curăţenia vieţii de care ne îndepărtăm noi, aceştia: muiere, copii, albit de păr şi trecerea spre alte adâncuri, necuprinse de minte. Îţi simt gândul câş, colt de viperă şi-ţi spun că toţi aceştia, Mărturisitorii şi Mirii, luminau cu borangicul călătoriei lor calea celorlalţi. Calea pe care am parcurs-o şi noi, ascunşi în poveste, în unicitatea legendei. Priveşte.
Sub fascicolul lanternei: cupola de peşteră, pereţii păreau drapaţi de mătase, haşuri calde, carnale. în care pulsau pupele de fluture ale neştiutului.
Cristale, maiorule, cristale zămislite în adânc şi scăpate in afară, intimi atomi din miezul, din ochiul pământului. Şi revin la Mărturisitori. Doar profeţii biblici şi cu mult înaintea lor, la începutul imposibil de măsurat, Mirii Luminii, primeau aici învăţăturile venite şi ele din foarte adânc, din A Toată Cunoaşterea Lumii. Plecau împovăraţi, înnobilaţi de neştiutul ştiut, mulţi dintre ei devenind apoi, ca înţelepţi ai comunităţii, voievozi ai păcii, ai poruncilor de temelie. În rotund de spirală absorbită de cerc şi deschisă într-altă spirală, ei înşişi erau paginile de lectură ale timpului de omenesc, somnul lor adânc lă¬sând să coboare toate ale minţii în fagurii Ochiului din Adânc. Noi înşine. Mirii acestui alt timp.
Lanterna se deslipise din lumină, dar în jurul lui Manolo, un alt Manolo, eteric, uşor luminat, trupul era absorbit într-o aură scintilantă, distorsionată de creştere, de haloul ogivei.
Posibil, se cutremură Maiorul, posibil ca eu însumi să fiu citit, spovedit, mărturisit secundă de se-cundă acestui ştiut-neştiut. O undă fierbinte, ca un păr cald de femeie îi atinse tâmplele, fruntea, neodihna întoarsă cu trup cu tot pe o parte, partea primită de palmele liniştii.
L-a trezit împunsătura luminoasă a lanternei: gata. ce a fost de făcut s-a făcut. Ne aşteaptă Maica.
Acelaşi drum pipăit schimniceşte, izbucul, motocicleta înzăuată de polei. O pedală, două şi abia la a şasea motorul sparse tăcerea. În ataş, cu straiţa vărgată între genunchi, Manolo, Mirele Luminii. Să fi trecut cele cinci zile?
Şi simţi o căldură ciudată, necunoscut de fru-moasă, pe umărul drept.
Palma lui Manolo.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR