Porto-Franco

Exilul: durerea, revolta, „dorul-dor"

Magda Ursache

Rubrica: Eseu  /  Nr. 279/2019

„Mor doar cei uitaţi"
Ştefan Fay

Am folosit ca moto cuvântul lui Stefan Fay, secretarul lui Mircea Vulcănescu, mort martiric în puscărie, aruncat la minus 20 de grade în izolatorul Aiudului şi încă rămas criminal de război, conform sentinţei Tribunalului Poporului. Interviurile, strânse de Cornel Nistea sub titlul Tragismul exilului românesc (ed. Emma Books, 2016), mă obligă - alt cuvânt mai usor nu găsesc - să mă opun pledoariei pentru comunism după comunism, minţindu-i, de-zorientându-i pe tineri cu echitatea şi cu bunăstarea. „Mai bine mort decât comunist!", cântau pieţarii Universităţii Bucureşti, vocile curate ale societăţii civile din 1990. Si au venit replicile „mineriadei" media, repetând că a fost doar socialism, că dacă era, ehe, comunism, cum am fi dus-o în RA-SA-RA ! Asadar, represiunile sunt trecute cu vederea, în timp ce anticomuniştii sunt suspicionaţi ca lasi. Se acuză faptul că vehemenţa lor s-ar fi manifestat doar după căderea comunismului, că este vorba despre un refuz post-festum. Dar unde şi cum se putea protesta, unde se putea spune, înainte de crucialul '89, adevărul despre oribila utopie, cum a numit Ion Negoiţescu „măreţul experiment", cel mai violent din toată istoria românilor? Doar în publicaţiile exilului, ferm anticomuniste.
Starea naturală a libertăţii de opine fusese suspendată după "cotitura" '44. Chiar şi asfixiantul cenzor Dumitru Popescu recunoaste (în spaţiul distribuit generos de "România literară", 4 pagini în numărul 26 din 20 iunie 2014) că "propaganda nu putea fi nici măcar contrazisă", desi nu se sfieşte să declare "bilanţ pozitiv" pro Ceauşescu. Si câţi activişti PCR nu ne cer să fim recunoscători "dramaticului", "eroicului" comandant suprem, pentru "binele colectiv" produs! Un tânăr eseist, Alexandru Matei, propune să-i acordăm, în postumitate, "medalia istoriei". "Omul nou" nu dispare uşor, cum nici homo sovieticus nu cedează lesne.
Exilaţii (şi nu mă refer la cei care l-au lăudat pe Ceauşescu până au putut să plece din România, ca să se ilumineze brusc peste ocean şi să-şi corecteze greşelile de viziune) nu sunt iertaţi pentru anticomunismul lor. Curaj? Nici atâtica,opinează politrucii. Au fugit din ţară şi cei rămaşi au mâncat salam cu soia. CA au fost nevoiţi să se des-ţăreze, forţaţi să se înstrăineze, că regimul i-a izgonit din locul lor de drept şi că mâna lungă a Securităţii i-a ajuns şi acolo, toate li se par activistilor PCR, rămaşi activi, floare la ureche. Un singur exemplu: Dosarul de Urmărire Informativă al lui Dan Culcer, început în 1972, numără peste 800 de pagini.
Ce li s-a întâmplat celor care nu şi-au luat lumea de la capătul celălalt al Cortinei de Fier în cap se stie prea puţin. în câteva cuvinte: au câstigat cei care s-au dat după vremi şi care nu au nici cea mai vagă criză de conştiinţă. Eu, una, mă recunosc în spusele Gabrielei Cretan: "inabilitate socială congenital'.
În '46, Serban Cioculescu a fost scos din învăţă-mânt (pe statul de funcţiuni scria: "se comprimă postul şi persoana"; somajul (9 ani) însemna fără cartelă de pâine; n-a mai putut publica până în '63; între '63-'65, găsise un loc la Institutul Pedagogic din Piteşti; scăpase de puscărizare ca prin miracol. Liviu Rusu a fost scos de la Catedra din Cluj între '48 şi '61, readus în Universitate la aproape 70 de ani. I.D. Sîrbu a fost eliminat pe 15 decembrie '49 din Universitatea clujeană. Arestat în 16 septembrie '57 pentru "omisiune de denunţ" şi închis la Jilava un an, apoi alţi sapte pentru "uneltire contra ordinii sociale", secţia "scriitori şi intelectuali dificili". A fost anchetat de cpt. Enoiu şi de cpt. Tudor Vornicu; în Gherla a rămas până-n '60; lagăre de muncă, D Ola Petrila, ca vagonetar necalificat, în subteranul minei. Graţiat în '63. A murit în 17 septembrie '89, la Craiova, fără a vedea căderea lui Ceausescu. Chiar şi după moarte s-a scris un raport informativ, de la în-mormântare.
Păstorel i-a ironizat pe „breslaşi , cu aluzie la Marcel Breslaşu. A făcut închisoare pentru asta. Iar cei condamnaţi la temniţă rămâneau proscrişi până la sfârşit.
Petru Manoliu a fost închis pentru serialul despre Katin (pentru necunoscători ai minciunii istorice: 4300 de ofiţeri polonezi, ucişi de sovietici în '40; groapa comună a fost descoperită de nemţii învinuiţi fără vină în '43, în pădurea Katin, lângă Smolensk). Manoliu era muritor de foame. Nicolae Gheran, ca secretar al Consiliului Editurilor, l-a ajutat cum a putut şi cât s-a putut. Nu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe Dinu Pillat, eliminat pentru "misticism" de la Institutul patronat de viitoarea maică Benedicta, expediat Ia Muzeul Literaturii, unde Al. Oprea nu la admis, în vara lui '76. În toamnă, murea de cancer la creier. În zăbrelele de la fereastra spitalului le vedea pe cele ale carcerei. Aflu din interviul lui Dan C. Mihăilescu, luat de Daniel Cristea-Enache, că brava Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a dus la CC cu TAB-ul, făcând parte din echipa Glasnost, a lui lliescu. Îl luase gura pe dinainte, promiţând un socializm cu faţă umană, drept care şi-a păstrat în jur aparatcichii şi pe fiii lor. Factorii de propagandă şi de agitaţie iaşioti puteau sta liniştiţi pe locurile lor. "Copii, de Crăciun vom bea în libertate", a prezis Zoe D.-B., la un pahar de şampanie, de Sfântul Nicolae, la Institutul "Călinescu". Ştia, se vede treaba, că se pregătea - Concert de Noël, cu simfonia gloanţelor. Şi-o fi adus aminte maica Benedicta de adevăratul martir al religiei, sacrificat pentru sentimentul religios, Dinu Pillat?
Dar cercetăm noi trecutul cu intransigenţă, fără omisiuni de informare privindu-i pe unii şi pe alţii?
Pe Cosmin Ciotloş ("România literară", 11/14 martie 2014) îl trage aţa să scrie despre ce nu ştie: Paul Cornea „avea de ales între a rămâne demn şi a se plia pe rigorile sistemului".A rămas demn, crede cronicarul, în deceniul al cincilea? Poveste. A făcut vreun gest utecistul fanatic să se dezică de doctrină?! se saluta confesiunea "din interior", dar despre a! cui interior e vorba? Al directorului în Ministerul Culturii, al şefului Studioului Cinema Buftea. "Marele politrucian nemica iertând", scrie Luca Piţu şi ştie ce scrie. A căzut în eroare tov. Cornea? Da, dar cu ce folos personal!
Culturnicii Sorin Toma, Nestor Ignat, Pavel Apostol au reapărut ca să se justifice. Jumătate disident, Miron Radu Paraschivescu, e scuzat ca un cobai naiv, în timp ce Arghezi este etichetat "marele zero" sau „marele compromis". Îi transmisese acad. RPR Al. Toma (apud Niculae Gheran) că volumul pe hârtie cretată, copertat cu piele de căprioară, îi pare o batistă cu muci uscaţi. Atâta i-a fost. N-a revenit în literatură decât cu preţul cedării. Şi nu MRP, care a scris, în '44, primul poem pentru Stalin, ci Arghezi, căruia acelaşi MRP i-a pregătit revizuirea, din neagră invidie, încă din februarie 1945, în "România liberă". Abia mai sufla ca poet purtător de molimă, cangrenat de... spirit burghez. Arghezi era parvenit, profitor, fariseu, rău cetăţean şi rău tovarăş, mincinos, chiar şi "tată denaturat". Gh. Grigurcu o ştie prea bine şi o spune în interviul luat de Cornel Nistea, o experienţă traumatizantă.
"Refuzul de-a participa la «cultul civic» sau «laic», aşa cum denumea Raymond Aron comunismul, relevând substratul său parodic-religios, m-a costat. De unde să încep? La 18 ani am fost exmatriculat, după numai un trimestru, de la Şcoala de literatură, pentru teribila culpă de a-i fi vizitat pe Tudor Arghezi la Mărţişor şi pe d-na Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu în fostul sediu al cenaclului Sburătorul, nevoit a mă transfera la Facultatea de filologie de la Cluj. De aici am fost din nou exmatriculat, în anul al doilea, din pricina câtorva absenţe de la orele de marxism-leninism şi reprimit doar în urma inter-venţiei lui Lucian Blaga pe lângă decan".
Şi ca să încurajăm nu caracterele, ci non-caracterele, se scoate în faţă „compromisul" lui Blaga: articolul din „Contemporanul", 1960, reprodus de „Scânteia, dar pentru Ivaşcu, acela care l-a presat să-l scrie, se pledează „Nevinavat". Dan Deşliu a fost scos disident. Pentru că l-a cântat pe Stalin şi după ce a murit? " Şi Stalin, viu, trăieşte prin partid".
În fapt, au intrat în puşcării, sub stalinismul atroce, cei mai buni, cei mai curaţi oameni. Sadismul extrem a fost produs de comunismul - iad. în închisoarea din Piteşti, Ţurcanu, managerul iadului, cel care organizase mancurtizarea cu ciomagul, suspendase şi dreptul la moarte: „Ei nu, criminalule, de murit mori când vreau eu".
Arşavir Acterian a fost închis în două reprize: între ' 49 - '53 şi '61 - '64, la Jilava, Aiud, Canal; s-a angajat greu ca muncitor mozaicar, şi mai greu ca anticar; ca funcţionar, abia într-un târziu. Hans Bergel, intervievat de Cornel Nistor, a fost condamnat în 1959 la 15 ani de muncă silnică şi temniţă grea pentru nuvela Prinţul şi bardul, scrisă în '45 - '46, unde bardul îi spunea prinţului: "Sunt liber chiar dacă mă pui în lanţuri". A plecat din ţară după trei condamnări. Despre patimile sale îi vorbeşte cu demnitate lui Cornel Nistea: „Trădătorul care, a propos, a vândut Securităţii un şir întreg de persoane, trăieşte azi în România şi este cetăţean de vază; el a fost şi martorul principal al acuzării. Despre cei cinci ani de detenţie - am fost eliberat în 1964, asemenea multor altora - nu se poate spune mai mult decât ar putea să spună sutele de mii de fosti tovarăsi de suferinţă. Am cunoscut închisori din nordul până în sudul României - minele de plumb de la Baia Sprie, fortul Făgăraş, închisoarea de tranzit Codlea, "malmezonul" din Bucureşti, închisoarea militară din Timi-şoara, închisorile Securităţii de la Arad, Curtici şi Braşov, lagărele de muncă forţată Răchitoasa şi de pe insula dunăreană Strâmba, fortul subteran nr.13 Jilava s.a. "
Am citit undeva (în Ion Gavrilă Ogoranu?) că între Yugoslavia şi RSR era o înţelegere: pentru fiecare transfug prins şi trimis înapoi, RSR oferea un vagon de sare. Rămânea destulă ca să toarne în zeama şi-n terciul deţinuţilor, anume ca să fie prăbuşiţi, nu numai de înfometare, ci şi de sete.
Iar Flavia Cosma, poeta din Canada, intervievată de Cornel Nistea, refuză să îi uite pe cei trei tineri români aruncaţi în ocean peste bordul unui vas chinezesc; comandantul n-a vrut să plătească 5000 de dolari guvernului canadian pentru că avea călători clandestini. A-i uita pe fugarii tragici înseamnă a ne uita pe noi înşine.
Se vorbeşte, folosindu-se sintagma lui Jaspers, formulată după război, de "vinovă ie colectivă". Mă opun: vină colectivă - nu, suferinţă colectivă, exceptând aparatul de represiune - da. Şi-i dau dreptate lui Alexandru George, când afirmă că scriitorul român e în diacronie: Tonegaru (anagramat de proletcultişti ca Negatoru; informaţia o am din "Asymetria" lui Dan Culcer, revistă Online înfiinţată în 2000) n-a fost contemporan cu Mihu Dragomir, nici Beniuc n-a fost contemporan cu Paul Georgescu, nici Ion Barbu cu Nina Cassian, nici Crohmălniceanu cu I.D. Sîrbu, nici Dimov şi Mircea Ivănescu n-au fost con-temporani cu Ion Potopin şi Haralambie Ţugui. Cu atât mai puţin N. Manolescu, a cărui antologie a fost ciopârţită din motive de "fascism", cu Jebeleanu, au-torul delaţiunii.
Da, jucai " leapşa pe murite" (titlul lui Virgil Tănase, editura "Adevărul", Buc. 2011), dacă nu aveai spate. Partidul şi Securitatea nu glumeau.
Eliberarea din "cămasa de forţă a dictaturii comuniste şi mizeria morală", ca să-l citez pe intervie-vatorul C. Nistea, nu s-a făcut cu uşurinţă. "Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual. Poate fi comparat cu boala şi cu moartea", spune Bujor Nedelcovici. S-a zbătut să iasă de sub pumnul şi palma cenzurii în 1987.
Bujor Nedelcovici a trecut, la 16 ani, prin evacuarea familiei din casa părintească, prin arestul politic al tatei, prin radierea sa din Baroul de avocaţi din Ploieşti, din cauza "dosarului de cadre". Au urmat 12 an de şantiere (Bicaz, Braşov, Bucureşti) şi un debut chinuit, în '70.
"În scris mă revoltam, îmi luam revanşa şi aveam
impresia că scriitorul are o misiune: rostitor de adevăr". Numai că adevărul e bătut ca mărul şi umblă cu capul spart. Publicând Al doilea mesager, în 1985, la Albin Michel, s-a văzut respins în România de cenzori şi de editori. „Un scriitor care nu publică este un scriitor mort. Ce să fac?" A ales surghiunul.
"Coşmarul securităţii" l-a făcut pe esteticianul Titu Popescu să plece în Germania. „Exilul a fost expresia unei revolte totale". L-am numit estetician pentru că în biblioteca lui Petru Ursache se află cărţile de estetică: Idei estetice in scrierile lui Mihai Ralea, Dacia, CIuj, 1974, Specificul national in doctrinele estetice româneşti, Dacia, 1977 şi Concepte şi atitudini estetice, Meridiane, 1983. Şi aici trebuie să-l citez pe profesorul de la Sorbona, Titus Bărbulescu, autorul eseului Fiinta neamului românesc: "intelectualitatea românească din exil, care încerca să ţină trează conştiinţa naţională, să divulge teroarea comunistă şi ideologia ei inumană."
Şi zice Alexandru Matei, în Mormântul comunis-mului românesc, eseu ajuns la a doua ediţie, Publishing, 2011, că este ambiguă condamnarea comunismului "ca şi cum comunismul ar fi cineva: cineva care s-a plimbat prin lume, a ucis oameni, a promis bunăstare, a păcălit şi a fost închis, apoi condamnat".
Păi nu asta a făcut? N-a ucis? Triada Wiesel e aici corectă. Iar comunismul n-a fost îngropat decât pe jumătate, dovadă atacurile partidnicilor când le con-teşti "realizărili".
Cum poate fi vaccinat cineva contra virusului co-munist? Luptând împotriva cedării memoriei, aşa cum fac toţi cei intervievaţi de Cornel Nistea în Tragismul exilului românesc.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR