Porto-Franco

Scrisori netrimise

Sterian Vicol

Rubrica: Scrisori netrimise  /  Nr. 279/2019

NUMELE MEU ÎN ACROSTIH
Dedic poemul neamului meu vicolesc

Moto:
Să scrie numele, el fiind și vârf, și căpătâi,
fiecare literă poate fi chiar surdo‐mută,
dar de ies din pata de cerneală, mai întâi,
aripă e totuși, o fantă de sunet, neîncepută...

S poate‐a fost demult un șarpe orb
pe care l‐a scăpat din gheara sa un corb
T a fost, n‐a fost, doar drum înfrânt,
cu un capăt de ziuă, adio, în pământ
E o jumătate de scară ruptă, de scară,
că nimeni n‐a urcat și nimeni n‐o coboară
R nu‐i decât ocolul unui semn de lac
în care trestiile foșnesc când norii tac
I Cârlig poate‐a fost cândva, pentru pește,
aruncat de pe‐un mal, unde se nimerește ‐
A nu‐i ce se vede, e de demult mirare
adică strigăt al celui ce piere în mare
N e, ca sigur, un belciug ruginit de lanţ
ce ţine‐aproape câinele de șanţ ‐
V vârful de săgeată intrând cu totul în picior
numai când ce‐l ce‐ntinde arcul e vânător!
I nu mai este cârlig de undiţă, cum am spus,
este chiar ţiparul în Dunăre intrus ‐
C ou spart la Paște ori la Înălţare
mâncat de unii cu oţet și multă sare ‐
O nu‐i ce credeţi voi, e‐al copilăriei cerc
pe care‐n amintire, l‐alerg să‐l mai încerc...
L e unghiul drept sau poate‐un plop subţire
din care, într‐o zi, o Doamnă pleca‐va c‐un mire!

ŢĂRÂNA CEA GREA
Cea mai lungă beţie e cu ea
Care‐i umbra ta, e o șoaptă,
Are ceva inedit, ţărâna cea grea,
Ea, la beţia cea lungă, e aptă ‐

N‐are cum să fie pentru toţi la fel,
Cu cei cu sau fără icoană în sânge,
Ea‐l caută pe cel sfânt sau rebel
Și‐l strânge la sânu‐i, tot strânge.

Ea umbra ta‐i cu stele pe margini,
mireasă a nopţii și‐a beţiei până‐n zori,
La margine de sunet peste alte pagini
Te‐nalţă și coboară de atâtea ori ‐

Dar cea mai lungă beţie e cu ea,
Vinu‐i sfânt și‐i rece ca o groapă
În care știu, nu știu, cămașa‐i grea
când scrisul Poetului, cu cerul se‐adapă!

CA O GURĂ DE COPIL
Of, ţiganca, mă fixează ţiganca,
să mă prindă, să‐mi arate zganca
fiindcă chiar eu i‐am deschis rana
într‐o noapte, când am visat‐o pe Ana!

Ca o gură de copil, plină de sânge,
Era ea, rana pe care nimeni n‐o plânge,
decât zorii colindându‐i salbele sale
când și satul, târziu, lunecă la vale.

Of, ţiganca, m‐a prins din nou ţiganca,
Să‐i cos eu rana, pe loc, și zganca,
S‐o duc în cort ca‐ntr‐un ales poem
Fiindcă‐am fost și tânăr, și boem!

1 sept, 2019, acasă la Ţuțcani

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR