Porto-Franco

Pelerinaj la Compostella (I)

Bristena Georgiana Mantu

Rubrica: Jurnal de calatorie  /  Nr. 279/2019

6 august, ora 9.30
Bună dimineaţa! Astăzi a început călătoria. E incredibil să încep a trăi fără un telefon cu mine. Cu siguranţă lipsa lui e unul din multele avantaje ale acestei călătorii, printre care se mai numeră o reco-nectare spirituală, un test de maturitate, o cercetare psihologică, o odisee prin locuri şi peisaje beatifice. Faptul că am renunţat la telefon pentru următoarele două săptămâni pare a deschide o nouă fereastră asupra vieţii, căci realizez cât de puternic acest dispozitiv îmi poate deranja de multe ori atenţia şi constiita. De altfel, observ cu mirare cum majoritatea oamenilor pe lângă care trec astăzi sunt absorbiţi în telefon, total rupţi de realitatea care îi înconjoară... Şi astfel viaţa trece pe lângă noi, fără ca noi să fim prezenţi şi deschişi către ea...
Ora 12.44
Ei bine cred că vor fi multe momente în care voi simţi nevoia să mă conectez cu propriile resurse, să iau pixul în mână şi să dau curs gândurilor. Mi-au dat lacrimile mai devreme când am realizat că cea mai preţioasă comoară îmi este sufletul. Nu cărţile, nu averile, nu reuşitele. Cea mai mare valoare a mea este conştiinţa de a fi în viaţă, dintr-o clipă într-alta, pre- cum şi libera alegere de a o exprima în cine sunt, ce spun, cum mă comport. Această realizare îmi va fi punctul de referinţă primar în aceste două săptămâni. Mă autoinvit să îmi ascult şi urmez intuiţia, care mă va ghida în orice moment. E atât de simplu, însă la fel de usor este să uit de ea atunci când inconstient mă asociez cu alte lucruri complicate ale vieţii de zi cu zi. Cum să mă dezvălui pe mine, mie însămi?
7 August, ora 9.50
Tocmai ce am oprit să servesc micul dejun. Astăzi am început să urmez săgeata galbenă, esenţialul simbol al acestei călătorii. Un sentiment de usoară relaxare îmi inundă inimă, căci parcă încep să intru într-o state de transă lină, curgătoare a mersului meditativ. Am ales varianta de coastă a drumului portughez, căci oceanul m-a chemat alături de el, să îmi fie tovarăş de drum. O briză de bucurie îmi dă aripi să zbor... Trăind dintr-o clipă într-alta, mulţumesc lui Dumnezeu pentru această gură de aer curat!
Ora 18.30
Oh, sunt pur şi simplu extenuată. Am mers 24 km astăzi în aproape 5 ore, ultima oră fiind destul de chinuitoare. M-au durut foarte tare picioarele, dar nu aveam încotro - trebuia să merg mai departe, trebuia să ajung la localul Santa Clara în Vila de Conde pentru a înnopta. M-aş fi putut opri mai devreme în alt loc dar am ales să merg mai departe, căci mai aveam ceva combustibil în rezervor. Da, aceasta este intenţia mea: să îmi extind capacitatea, să îmi întăresc rezistenţa, să îmi fortific spiritul. Cân-tecul oceanului m-a urmat îndeaproape şi mi-a curăţat sufletul, reamintindu-mi unde se găsesc adevăratele răspunsuri: în seninătatea tăcerii. Când gândurile negre nu îmi dădeau pace, mi-am găsit refugiu în îmbrăţişarea tăcerii, remediul tuturor necazurilor... Drumul este lung, dar fiecare pas contează, oricât de mic ar părea. Nu subestima valoarea fiecărui moment pe drumul tău, fiecare este o cărămidă importantă în minunata ta construcţie.
8 august, ora 15.32
Astăzi a fost iarăşi o zi foarte grea. Am făcut un km în plus faţă de ieri. Nu am reuşit să ajung în Marinhos, asa cum mi-am plănuit, însă atât am putut. Durerea fizică m-a urmărit îndeaproape timp de două treimi din drum. Era atât de cotropitoare uneori, încât mi-a redus mintea la o tăcere de nerecunoscut. Eram doar eu pe drum, alţi pelerini, şi Dumnezeu. I-am cerut putere, iar durerea mi-a fost alinată de câte ori mă rugam. Asta m-a făcut să înţeleg cât de nepreţuit este să putem alina durerea unui om suferind. A fost neaşteptat de dificil, dar văd că pot să îmi depăşesc limitele fizice şi mentale. Se merită pe deplin tot efortul când, la sfârşitul zilei, mă cuprinde un vast sentiment de reusită înviorătoare. Mi-am dorit din tot sufletul asta...
9 august, ora 18.34
Şi aştept, aştept, tot astept... M-am predat acestei aşteptări. Casa Carolina nu mai avea loc şi pentru mine în seara asta, aşa că o aştept pe bunica Carolinei să mă ia să înnoptez la casa ei. M-am întins pe canapea şi între timp reflectez la necesitatea acestei experienţe în afara zonei de confort, lărgindu-mi marginile fiinţei... Altfel rămân înţepenită în aceleaşi tipare şi parametri, iar rail vieţii nu mai poate curge la fel de voinic prin mine. În timp ce toată lumea se agită necontenit, încercând să îşi aranjeze cazarea pentru mâine seară (cică următorul oras va fi foarte aglomerat mâine seară datorită unui festival de muzică techno în zonă), eu mă relaxez în îmbrăţişarea unui moment înseninat de contemplaţie şi recunoştinţă... Aşa că acum aşteptarea nu mai e atât de iritantă ca de alte dăţi, ci momentul acesta pare a se întinde leneş, înmiresmat şi duios la fel ca viţa de vie către infinitul orizontului.
10 august, ora 13.25
Nu mă grăbesc. Tocmai ce m-am întins să mă odihnesc pe o bancă lângă o cafenea într-un sătuc al cărui nume nu îi cunosc. Mă bucur de toate frumuseţile de pe drum, de toate sătucurile acestea bătrâne şi minunate cu străzi de piatră, porţi încununate de flori şi icoane deasupra ferestrelor. Nu e nimeni pe stradă la ora aceasta. Soarele străluceşte puternic, iar câinii latră pe lângă garduri. Viaţa este simplă aici, iar eu mă simt purificată de drumul străbătut de zeci de secole de milioane si milioane de pelerini. Cu toţii mergem către Santiago, dar fiecare merge în felul sau... aşa cum cu toţii ne îndreptăm către moarte, însă fiecare are drumul său unic de străbătut.
Ora 16.05
Astăzi m-am pierdut de la drum timp de o oră. Probabil nu am fost atentă când am luat-o pe un drum greşit la o răscruce. M-am cam speriat, sinceră să fiu. A trebuit să mă folosesc de puţinele cunoştinţe de limbă spaniolă, întrebând sătenii cum să găsesc drumul către Santiago. Nu a fost uşor să îmi stăpânesc emoţiile aproape copleşitoare când urcam singură pe un deal printr-o pădure de stejari, dar am dat înainte cu încredere. Ei bine, am dat din nou de drumul cel bun, iar când am văzut din nou săgeata galbenă m-au podidit lacrimile şi mi-am amintit ce înseamnă să fii pierdut şi să te regăseşti. Este un sentiment universal de a reveni "acasă". De fapt, niciodată nu suntem cu adevărat pierduţi, din fiecare rătăcire avem o lecţie de învătat...
(va urma)

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR