Porto-Franco

Apostol GURĂU (1940 ‑ 2019)

Apostol Gurau

Rubrica: In memoriam  /  Nr. 279/2019

NOAPTEA SFÂNTULUI ANDREI DE IARNĂ*

Cînd ultimii care semnaseră cererile, necăjiţii din Valea Macului ieşeau din salonul conacului Milioneru cu/privirile răvăşite, înfricoşaţi de convulsiile bie-tului suflet omenesc, un imbecil simpatic, nebunul satului, Tănase de Ciumă, strigă la ei, înveselit şi candid, rîzînd cu gura lui mare, umedă, fără noroc si fără nici un dinte:
Trăiască oamenii treji
C-au băgatspaimă-n burgheji!
Ţăranii se uitau la el cu priviri oarbe, de Ciumă se înfofolea în scurta lui de postav ţărănesc, ros, rupt, decolorat de atîta purtare şi, tremurînd de frig, juca pe loc cu picioarele încălţate în nişte bocanci largi, desperecheaţi, fără şireturi, o bătută mai absurdă chiar decît însăşi existenţa lui, şi striga întruna.
În seara Sfîntului Andrei de iarnă, 30 noiembrie, cînd tocmai se terminase colectivizarea, Defonia era gata să intre în delir, toate luminile sînt aprinse, motoarele de la centrala silozului de cereale gîfîie în suprasarcină, însă motoristul, Ion Corcoţoi, ambalează, e aprovizionat din belşug cu carburanţi, ştie, capricioasei Defonia îi place să-şi trăiască momentele ei de panică pe lumină. Mii de becuri strălucesc în case, sub streaşini, deasupra balcoanelor, pe uliţe, ca nişte furuncule coapte gata să explodeze în pasta întunericului violaceu, înecăcios. Mulţi ţin aprinse şi lămpile cu gaz. Luna, o lună de iarnă, albă, rece, indiferentă şi distinsă ca însăşi doamna Florentina, farmacista, a apărut şi ea pe cerul satului, aruncîndu-şi lumina inelată şi năzuroasă, o mîţă borţoasă, îţi trece prin casă ! Defoniaşii stau pe pragurile caselor, se plimbă prin curţi, se opresc în faţa grajdurilor, se uită la vite, la ochii lor inteligenţi şi înfioraţi de lumini şi de agitaţia stăpînilor. Bărbaţii se opresc în mijlocul bătăturilor, stau acolo minute în şir cu căciulile de oaie trase pînă peste sprîncene, cu mîinile în buzunare şi se gîndesc, cu atîta inten-sitate că însăşi liniştea înserării pare să trosnească din toate încheieturile :
— Ce-am făcut noi cu pământurile, cu vitele noastre?! Ce cumpene ne mai aşteaptă?!
Unii nu mai puteau suporta singurătatea acestei nopţi, care colcăia totuşi de rumori, ieşeau în uliţi, se adunau pe la colţuri şi se uitau sperioşi unii la alţii, ca şi cum s-ar fi întîlnit după potop. Of, Sfîntul Andrei de iarnă, parşivul, dezvelise toate mormintele si si-a slobozit în lume toţi strigoii şi strigoaicele, oamenii cu coadă, azi, ieri, în noaptea asta, au ieşit, ies din cimitire, din gropi, din fîntînile pă-răsite de pe unde sufletele omeneşti dorm somnul de veci, se încalecă pe meliţe, pe meliţoaiele de bătut cînepa şi cu limbile tăioase în mîini drept săbii se duc la hotarele satului, bat şi sfîşie seninătatea De-foniei care năzuieşte să intre în sat! A doua zi, cine se duce la hotare poate găsi pămîntul, pietrele pline de sînge, sîngele verde ca veninul al celor ce s-au bătut toată noaptea, dar şi pete albăstrii ca sărăturile Tălăbascăi, cin'se poate duce acolo ? că te pocesc strigoii !
— Hai să ascundem meliţoaiele, să întoarcem vasele cu gurile în jos şi opaiţele, să nu ne intre strigoii în case ! strigă cineva la un colţ, însă defoniaşii de faţă nu s-au clintit din loc.
— Defonia-i vraişte, băiete ! i-a răspuns un bătrîn. Pe cine să mai pocească strigoii, doar pe Ică Orza, din nou, că acum şi-a revenit şi el, de cînd a scăpat de Andrii Leul ! În săptămîna asta, toate duhurile care au vrut să intre-n sat au pătruns, aşa că lasă meliţoaiele în plata Domnului !
Şi-ntr-o clipă de iluminare defoniaşii şi-au amintit că vinurile lor roşii şi puternice se limpeziseră în butoaie ! Plecau de la colţuri în cete cîte trei-patru, la unul acasă şi începeau să beie. După două-trei ore beţiile, cîntecele, urletele au readus în sînul Defoniei nepăsarea, rîsul, fantezia înfierbîntată, iar satul evada din propriile-i constrîngeri, din cele impuse de alţii, care de azi, de cînd se colectivizase, nu mai aveau ce căuta pe la ei. Ieşeau zîmbitori pe uliţi, se adunau iarăşi în cete, cîntau, huhurau, mai ales flăcăii şi cozile verzi, întărîtaţi de noaptea asta a dis-perării dulci, plecau prin fundăturile sărace ale sa-tului, pe la fetele acelea inimoase şi bune, pe la văduve, cîntau, fluierau pe la porţi, ciocăneau în ferestre ca păsările de noapte înmiresmate de do-rinţi, de chemările perechii. Cuiburile erau mai greu de făcut acum fără pămînturi şi vite, ieşeau şi fetele, vădanele neconsolate, prin curţi, pe uliţi, pe la şurile de paie, pe la glugile de coceni. Defonia gîngurea de dezmăţul poftelor, punea lumina inelată a lunii pe gurile dorite, stătute, înfierbîntate de căldura disperării. Fetele acelea ale lui Calalb, mari, murdare, cu pieliţa albă, şi altele din marginea aceea de sat, au ieşit pe uliţă, s-au apucat de braţe, erau opt-nouă fete, şi ţinîndu-se de mîini cuprinseră jumătate din uliţă, mergeau la hotarele satului, cîntau şi chiuiau. Ajunse la marginea satului s-au descălţat toate în picioarele goale, deşi era frig şi-au început să ţopăie şi să urce dealul Defoniei : cele ce se vor înţepa primele în tălpi se vor mărita mai curînd, acelea ce vor călca pe o crenguţă uscată vor lua un bărbat bătrîn ori un văduvoi. Fetele urcau şi rîdeau, dealul răsuna ca un timpan din văzduhuri. Fana, cea mai mică şi mai frumoasă din fetele nemăritate ale lui Calalb, sa înţepat prima în talpă şi speriată a început să strige, să ofteze şi să se văicărească, cu uimire şi adîncă bucurie, surorile ei s-au oprit lingă ea, voiau să-i scoată ţepul din talpă, însă Fana îl căuta ea în-frigurată, în fine, l-a apucat cu unghiile şi a tras din carnea tălpii vîrful de mărăcine, ţipînd, amestecîndu-i-se-n voce durerea cu plăcerea. Mai toate fetele sau înţepat urcînd panta suitoare a dealului plină de salcîmi pitici, ciulini, mărăcini, scaieţi şi buruieni uscate. Cînd coborau, de acum încălţate, sub tălpi cu furnicăturile, cu flăcările veninoaselor înţepături, pluteau parcă pe covoare fermecate. Au văzut o ceată de flăcăi care le aştepta la poalele dealului, au început să rîdâ, apoi ţipau speriate, cu uluitoarea, inegalabila falsitate femeiască. Băieţii le strigau pe nume şi-au început să alerge, urcînd panta, ele se ascundeau după tufişuri, ţipau, fugeau, se hîrjoneau, apoi pacificaţi cu toţii de apropierea misterioaselor ore de iubire se îndreptau încet, perechi, perechi, spre o lizieră de salcîmi de sub deal.

*fragment din romanul „Defonia"

MINUNEA*
Titus a răspuns invitaţiei lui Andronescu. Locul petrecerii a fost ales cu multă iscusinţă : o cabană singuratică pe malul unei bălţi care se alimenta din viituri şi din debitul excesiv al unui rîu din preajmă.
A recunoscut printre invitaţi pe Arvinte însuşi, primarul păsărar : rubicond, bine dispus, cu pletele vopsite, fără ochelari. Toamna tîrziu, cînd dispar penatele colorate, Titus şi-l închipuia trist, poate melancolic. Nu, Arvinte era febril ca un copoi, privea totuşi spre cer, nici o pasăre însingurată nu-l striga în ajutor, acum ar fi ucis-o, să-i scurteze chinul. Molia Albă să fi apărut profilată pe cer, cum sar fi descărcat mînia lui... Vînătoarea, apoi...
Trei bucătărese experte pregăteau masa : focurile duduiau sub plite, în cratiţe, ceaune, apa clocotea, în salonul cabanei era pusă o masă mare, pe ea fuseseră aşezate străchini, furculiţe, pahare mici şi mari, cuţite, căni din lut ars, şerveţele din hîrtie, prosoape, se comandase o ambianţă rustică. S-a servit ţuică fiartă, îndulcită, Titus observă iradierea bucuriei, oamenii clocoteau ca vasele de pe foc.
Admira tactul şi buna dispoziţie a lui Andro-nescu, se purta ca un senior. începuse ospăţul, abureau mămăligi aurii, ici-colo saramuri de crap; puţin desfrîu lingvistic nu strica. Arvinte era în al nouălea cer ! Nu-i mai păsa de dealurile roşii din jur, de veghea lor cîrtitoare. Pregătise un bufon, împletitor de vorbe şi trăsnăi, putrezeau anecdotele-n el de multe ce ştia .. La bucătărie, îi dăduse să mănînce, acum l-a adus ca să debiteze. A fost introdus într-adevăr un individ ridat, inteligent, cunoştea cursul lumii, şi se făcuse un instructaj. Omul aştepta să li se ridice mesenilor presiunea: „Cică, începu el, şi s-a făcut linişte, un iepure alerga disperat dintr-un ţinut vecin spre al nostru, cu ochii aprinşi, blana smulsă, zbîrlită. Alt iepure, de la noi, i-a ieşit în cale, l-a oprit: „Ce-ai, domnule, de alergi în halul ăsta?!" „Cum, n-ai auzit?! La noi a venit or- din să se castreze toţi armăsarii..." „Păi, ce, tu eşti armăsar ?!, pufni în rîs iepurele nostru" „Te mai caută, crezi? Cum te-a prins, cum te-a ras!"
S-au auzit icnete, sughiţuri de rîs. Bufonul-fitilist, produs de bază al acestor locuri, atacă imediat, fără răgaz, ca să creeze atmosferă: „Peste ocean, pe directorul general al unui concern îl durea în cot. A fost sfătuit să se adreseze unui computer. Acesta a cerut analiza urinii directorului, soţiei şi fiicei acestuia. Directorul nu credea în competenţa medicului — computer, a amestecat probele, să-l încurce. După analize, robotul a răspuns: soţia infidelă, fiica şi-a pierdut fecioria, iar pe tine te doaren cot..."
Acum s-a rîs mai mult; păcat că Titus nu era atent, mîncase o friptură, băuse şi, cum era aşezat mai aproape de plite, picotea.
Euforizat, Andronescu l-a fulgerat dispreţuitor în cîteva rînduri, însă Titus, copleşit de căldură, aţipi, dormea chiar ca un mieluşel. Arvinte sesizase : vocifera, ciocănea cu furculiţa-n strachină, Titus, pace! trăgea la aghioase !... Andronescu, Panica şi ceilalţi văzîndu-l că doarme, înregistrau atitudinea lui ca pe un afront, nu era primul, ar fi trebuit să-l trezească cineva. Vorbeau mai tare, cîţiva au chiuit, obsesiile răsuflau şi cînd dormea, aveau impresia că-i sfidează. Se pare că divertismentul acesta nui convenea, astfel ar fi vrut el să evadeze.
Titus s-a trezit, în sfirşit, a intrat cu uşurinţă în atmosferă, a cerut vin, cupa îi rămăsese goală, a ciocnit cu cîţiva meseni. Ce-l deranja era veselia trucată, uşor forţată, veselia de seră. Vinul încălzea, la fel şi dogorea molcomă a plitei, aţipi din nou.
Arvinte, roşu ca un mac, excitat de băutură, de provocarea lui Titus, ştiindu-l în dizgraţie, s-a ridicat decis, vroia să se amuze! A mai acroşat şi alţi indivizi: au dat cîteva scaune la perete, să-şi facă loc de trecere, au adus două pîrghii de lemn, le-au băgat sub picioarele scaunului lui Titus, în aşa fel incît să poată improviza o lectică romană: „Hai, hai, le şoptea el, hai să-l răcorim, să-l trezim la realitate, trăieşte în fantezie. Balta-i rece, sfidarea-i trece!" incurajaţi de privirile năzdrăvane şi maliţioase ale celor din jur, oamenii lui Arvinte s-au aplecat, au ridicat pe sus scaunul în care Titus dormea dus, au aşezat barele pe umeri şi au ieşit din salonul cabanei. Au coborît scările tiptil, îşi coordonau mişcările din priviri şi gesturi rapide, înaintau spre baltă cu intenţia de a-l arunca acolo, cu scaun cu tot Peste cabană se instaurase o linişte de complot, toţi mesenii au dat năvală pe verandă să vadă circul. Lumina toamnei le aprindea imaginaţia şi le întărea pornirea de a-l scălda pe Titus în apa castă a bălţii. Titus dormea somn adînc, nici răcoarea de afară nu-l trezi. inaintau legănat, dar implacabil, spre malul bălţii. in balcon veniseră şi bucătăresele, se ridicau pe vîrfurile picioarelor să vadă mai bine, trăiau cu toţii clipa devenită iminentă a rostogolirii lui Titus în baltă. Iată-i ajunşi la un pas în faţa unui golfuleţ, acum îi vor arunca, iuţiseră paşii, ca apoi să se oprească brusc şi să-l azvîrle, să sară ca de pe o trambulină în apă... S-au oprit! Se întîmplase ceva, în faţa lor a crescut pămîntul! Golfuleţul s-a umplut cu pămînt, au făcut Oliva paşi îndărăt, să se echilibreze, s-au repezit din nou înainte, pămîn- tul creştea! Au luat-o la dreapta, unde balta era mai aproape, pămîntul se lăţi iarăşi. Gîfliau furioşi, au pornit-o la stînga... Dealurile purpurii din jur alunecau subtil, se micşorau vizibil, livrau pămînt bălţii. Cei de pe verandă se ştergeau la ochi, cum e posibil?! De la iminenţă să ajungi la amînare?! Cineva a strigat, îndemnîndul să se avînte! Împătimiţi, au alergat înainte, pămîntul creştea cu repeziciune sub tălpile lor Fugeau şi suflau greu, se foiau în toate părţile, desecînd balta ...
Pescarii şi bucătăresele au fost primii care au vestit minunea. Au ieşit în goana mare din cabană, au intrat pe platoul cu pămînt nou, îl bateau cu picioarele, îl cercetau cu mîinile. Era încă afinat, se botezau cu pămînt, îl sărutau. Cei patru din echipa lui Arvinte au lepădat preţiosul om, l-au zdruncinat, şi, palizi, istoviţi, au luat-o la fugă spre cabană. Pescarii şi bucătăresele se apropiau de Titus, îl fereau, rămăsese singur în baia luminii fragede, sîmburele înflorise! S-a trezit. s-a uitat mirat în jur, în fine, şi-a amintit, adormise şi s-au distrat pe seama lui. A mai zăbovit puţin pe scaun, în ostrovul din mijlocul bălţii, dar ce sunete se auzeau în preajmă, murmurau dealurile, şopteau izvoarele, cîntau zările... „Dumnezeu păşind apropiat..."

*fragment din romanul „Sîmbure înflorit"

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR