Porto-Franco

DIN NOU DESPRE H.P. BENGESCU

Ana Dobre

Rubrica: Pagina de istorie literara  /  Nr. 279/2019

După război, în 1918, Hortensia Papadat-Ben- gescu se bucură de consecinţele faste ale acestuia. Ieşea din cercul de fier al familiei, izolare la care o obligase magistratul Nicolae Papadat, intra, din 1919, în cercul Sburătorului şi al lui Eugen Lovinescu debuta cu volumul Ape adânci urmat, în 1920, de volumul de nuvele Sfinxul, pentru ca abia în 1923 să-şi valorifice experienţa de soră de caritate în romanul Balaurul. I-au trebuit aproximativ zece ani de filtrare şi decantare a întâmplărilor, evenimentelor, sentimentelor, o „fază de compromis", cum o consideră Nicolae Manolescu, perioadă căreia aparţine Balaurul, în traiectoria scriitoarei de la liric subiectiv la obiectivitatea maturităţii, dar şi traiectoria femeii de la statul de casnică la cel public de prozatoare. Cum era o femeie cerebrală se va fi gândit, probabil, cum să relateze această teribilă experienţă şi, mai ales, ce să selecteze.
După această dată, marcând îndrăzneala de a intra în spaţiul public, în parte şi datorită prietenei ei, scriitoarea Constanţa Marino-Moscu, pe care o cu- noscuse la Buzău, se înmulţesc capodoperele. Îi apar într-o derulare firească: Romany). provincială (1925), Fecioarele despletite (1926), Desenuri tragice (1927), Concert din muzică de Bach (1927), Femeia în fata oglinzii (1931), Drumuri ascunse (1932), Rădăcini, două volume (1938). Hortensia Papadat-Bengescu a devenit Hortensia Papadat-Bengescu, adică făuri- toarea romanului românesc/modern alături de Liviu Rebreanu, ea în romanul de analiză psihologică, Liviu Rebreanu, în romanul social.
În punctul de plecare al afirmării ca scriitoare, care o îndreaptă spre ceilalţi, stă experienţa fundamentală din modestul spital de campanie din gara Focşani. Acolo, Hortensia Papadat-Bengescu ia contact cu viaţa adevărată, cu manifestările omenescului în dimensiune tragică, manifestări faţă de care nu putea rămâne indiferentă. Cerebralitatea ei, firea ei raţională nu excludeau, însă, sensibilitatea, participarea afectivă şi empatică. Doar că dintr-o demnitate a asumării statutului ei de doamnă supusă convenţiilor restrictive ale epocii, ea îi reţinea efluviile prea direct sentimentale, se autocenzura. Sentimen- talitatea direct afirmată părea cumva vulgară, indiscretă, glacialitatea ţinând de educaţia în spiritul discreţiei faţă de propria persoană.. nu se manifestă lacrimogen, copleşită de ineditul sau de tragedia unor semeni, dar rămâne marcată de această rană a umanităţii. Prin alţii, Hortensia Papadat-Bengescu îi simţea propria fragilitate şi vulnerabilitate.
Când se decide să ficţionalizeze experienţa, s-o transfigureze, ea alege pendularea între subiectiv obiectiv. Intuieşte că nu se poate obiectiva în mod absolut sub masca naratorului impersonalizat, dar nici nu se poate subiectiva, căci atunci romanul ar fi luat forma unor memorii, iar ea excludea din start confesiunea publică.
Laura, personajul principal al romanului Balaurul, este, până la un punct, un alter-ego. Prin oglinda sensibilităţii ei privim, de fapt prin refracţie şi reflexie, modul în care Hortensia însăşi a traversat această experienţă care a solicitat-o într-un mod în care ea nici nu a bănuit. Aşteptând „un mare eveniment" care să o scoată din banalitate, Laura participă cu toată fiinţa ei: „Emoţia lua la ea proporţii mari. Era un instrument receptiv, care trebuia să înregistreze durerile trupului de acum, cu intensitatea lor culminantă. apropierea primelor unde, aparatul vibra", înţelege dureros în acele momente tensionate de nesiguranţa viitorului că „singurul element prin esenţă omenesc", deosebit de toate celelalte ale naturii, este sângele, pe care-l simţea venind ca un „ocean cotropitor", prelingându-se pe mâinile tuturor. Notaţiile sunt exacte în deplina şi acuta trăire senzorială.
În culorile tabloului, dominant în atmosfera halucinantă, trenul, care vine spre a vărsa „oceanul cotropitor" al sângelui, este văzut în imagerie terifiantă ca un balaur flămând, cu „ochii de foc", târându-se „negru şi lung", cu „geamurile întunecate", „ca o reptilă sumbră": „Laurei i se păru un balaur". Lumea în care vieţuieşte Laura se redimensionează în funcţie de aceste veniri şi plecări. Ceea ce altfel ar fi părut o abstracţiune, prinde sub ochii ei înfioraţi formele dureroase ale concertului, ale materialităţii grele: „Umbrele ţepene luau acum forme, forme îndurerate umane, aveau glas, aveau chip, nu mai erau mumiile anonime azvârlite pe gurile dihăniei negre. Exprimau dorinţe; solicitau ajutor, gemeau, sufereau, dar trăiau. În dezmorţirea asta dureroasă, din cimitirul acela de tărgi, egale, ca sicrie uniforme învăluite în linţolii fumurii, o lume întreagă de morţi învia în jur şi energia Laurei era mereu săltată de mişcarea asta de resurecţiune".
Sub povara aceloraşi senzaţii acute, timpul însuşi, balaur abstract, se târăşte, and sentimentul angoasant al unei dilatări la nesfârşit: „Timpul nu trecea. Era acelaşi minut lung, în care Laura nu simţea nicio osteneală". Deşi într-o stare solicitantă şi stresantă, ca-ntr-o hipnoză, viaţa ei interioară, „legănată între conştient şi inconştient , era „permanentă şi strălucitoare", făcând-o să se strecoare „ca şi imponderabilă": „În adevăr, se strecura acum ca şi imponderabilă. Ajunsese la o agilitate fără zgomot, avea o prodigalitate (generozitate, dărnicie, risipă, n.n.) care da un maximum de folos cu un minimum de timp şi mijloace. Părea o prinsoare cu sine, un joc al realizărilor, un record de viteză şi calitate. În ritmica asta, fiinţa ei o împresura pe ea însăşi plăcut, cu o simţire de adiere, de plutire. De la tot ce era împrejur, de la durere şi necaz, emana un fel de bucurie". În toate acestea, „nu erau gânduri", era „o senzaţie superbă" - poate chiar a Hortensiei înseşi care se vedea, dintr-odată, utilă şi altora, nu numai familiei.
Laura trăieşte intens disjuncţia dintre tragedia exterioară a lumii şi beatitudinea interioară, din care lumina izbucneşte, and un sens existenţei ei teme, lipsite de orizont. Ea nu-şi exteriorizează sufletul. Trăirile acestea sunt trăite discret, fără efuziuni exaltante. Viaţa îi face un dar: o ajută să interiorizeze lumea, să se răsfrângă în oglinzile sufletului şi să se armonizeze cu lumea.
Imaginile războiului, în aceeaşi imagistică a terifiantului, se succedă, făcând-o mereu mai reflexivă. Trenul cu răniţi este evenimentul care întemeiază mereu o nouă serie de alte evenimente. În derularea imaginilor, Laura înregistrează mai puţin obiectul ca atare, cât senzaţiile ei în legătură cu acesta: „Balaurul cu bale otrăvite sminteste din loc noimele. În loc de ultima idolatrie, de simţirea uitării de sine, pe care cei vii o au către morţii scumpi, egoismul răscolit de timpurile vrajbei îi îndemnase la vicleşug pentru a nu le fi împiedicată fuga şi salvarea"... Descriptivul include meditatia: „Balaurul înfricoşat înghite, aşadar, tot ceea ce omul a lucrat anevoie pentru geniul uman. Toate noimele moralei sociale, dezvoltările armonioase ce s-au ridicat pe fundamentul instinctelor brute", iar întrebarea implicită: „Bestie! Bestie hâdă! Cine va reteze vreodată din rădăcini capetele lui monstruoase, care cresc mereu de-acolo tocmai de unde sunt tăiate", îi relevă speranţa în triumful forţelor binelui. „Reptila neagră", cu greutatea pe care o purta în pântec, „mereu mistuitoare", ia proporţiile unui monstru recunoscut ca balaurul din poveşti, după „răsuflare , după o „neexplicabilă, abilă pre-simţire", acceptat pentru provocarea continua a li-mitelor. Uneori, trecea „orb şi mut , „cu tot misterul sângerat al viscerelor , alteori, „tot orb şi mut , se oprea „fără a descărca nimic". De fiecare dată, Laura era nerăbdătoare să vadă cum este acolo, „în măruntaiele dihaniei". Tabloul are tonurile unui desen de Goya, pentru a revela încă o dată adevărul din celebra apoftegmă, „somnul raţiunii zămisleşte monştri": „Sanitarul se uită în sus, agăţându-se de o bară. Laura ridică şi ea capul; băieţii îndată avură nasul în tavan. Un şir de hamacuri suspendate legănau acolo sus câţiva bolnavi. Gemură şi ei, mişcând. Sanitarul, prins ca o maimuţă cu o mână, cu cealaltă goli păhărelul pe buzele unuia. Se uită apoi în jos. Ceilalţi, după el, plecară gâtul. Pe scânduri, între rândurile de banchete, erau alte cuiburi de paie. Era bine ticsit Balaurul şi cu simetrie"... Aşa ia cunostinţă cu „suflarea interioară" a Balaurului, intrând în măruntaiele lui.
Imagine predominantă, laitmotiv obsedant, trenul ca un balaur dobândeşte o conotaţie revitalizantă, reconfortantă pentru spirit, atunci când Laura înţelege că poate fi stăpânit, că răul poate fi răpus: „Laura şi băieţii stau acum cu coşuleţul uşor, cu găleţile zăngănitoare alături, ca nişte izbăviţi. Balaurul luase cu el spaima lui misterioasă. Trecuseră primei ca printr-un vis zorit. Balaurul acum le părea ca cel din Biblie; ca cel de pe desenurile primitive ale Testamentului: o fiară cu capul şi cu solzii de zale cenuşii, cu nări de vopsea roşie şi mustăţi de tuş... Ei erau arhanghelii albi, subţiri, curaţi şi liniştiţi alături de fiara împunsă, săgetată. Aşa ca un desen cu linii drepte şi simple le era sufletul. Descărcat de povară ca şi coşuleţul de uşor, ca şi vadra uşoară!"
Pentru contrast, iată cum arăta un astfel de balaur în descrierea unui istoric, Alin Ciupală: „Un tren sanitar permanent cuprindea, potrivit regulamentelor militare, 24 de vagoane necesare îngrijirii a 124 de răniţi, iar trenurile improvizate aveau 22 de vagoane şi puteau primi un număr mult mai mare, şi peste 300 de răniţi. Dacă trenurile permanente erau special amenajate din construcţie, cu paturi fixate în pereţii laterali, câte două suprapuse, încălzite iarna cu sobe tip Petit Godin, cu un vagon pentru pansamente şi mici intervenţii chirurgicale, cu vagoane distincte pentru medici, sanitari şi surori de caritate, plus un vagon cancelarie-depozit şi unul bucătărie, toate comunicând între ele, cele improvizate erau alcătuite din simple vagoane de marfă neamenajate, fără paturi, doar cu saltele de paie, adesea neîncălzite si fără comunicaţie între ele". Pentru conformitate, „Balaurul" Hortensiei PapadatBengescu corespunde ultimei descrieri, cu atât mai tragic cu cât ne dăm seama că, în condiţii de război, nu suntem egali nici în faţa morţii...
(va urma)

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR