Porto-Franco

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU De la sufletul propriu la „sufletul celorlalţi". Conexiuni europene

Constantin Trandafir

Rubrica: Eseu  /  Nr. 279/2019

În pofida invocării unui număr mare de scriitori care „inspiră" scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu, ea face o figură de inovatoare în literatura română, începând chiar cu prozele subiective din prima perioadă (1914-1920). I s-a spus, ceva mai târziu, „romanciera femeilor , trebuie făcute, altundeva, disocierile de rigoare. Întrebată fiind cum priveşte literatura scrisă de femei şi ce scriitoare preferă, va mărturisi „diplomatic": „Nu privesc în nici un fel anume literatura făcută de femei. Cunosc numai opere şi scriitori, dintre care unele şi unii poartă iscălitura unui nume feminin. Dacă stiu sau dacă n-as fi ştiut că George Sand, de pildă, e o femeie, lucrul îmi era egal (...) Îmi place deopotrivă delicateţea tragică a lui Mauriac şi savoarea dramatică a Colettei, Sam, romanul pământului şi al legendelor nordice, ca şi Amanţi şi fii" (1). Poate şi prietenul lui Mauriac, Gabriel Marcel din Existenţă şi obiectivitate, pentru elogiul vieţii ca mister.
Fetiţa şi Sânge sunt fragmente de excelenţă ana-litică şi poetică. „Trupul sufletesc", în viziunea Hortenesiei Papadat- Bengescu, se exprimă din ce în ce mai sesizabil. E un stil al senzaţiei controlat de o luciditate sub acoperire, care asigură impresia artistică a deformării particulare, unde Nicolae Manolescu recunoaşte şi „procedeele unei anumite proze (Virginia Woolf, mai ales)" (2). Unii susţin că scriitoarea noastră nu ar fi cunoscut-o pe cea engleză, incorectă afirmaţie, fiindcă e vorba de analogii structurale, fără a fi o sursă directă, dar aparţinând contextului.
Tot din perioada primelor scrieri porneşte tema „corporalităţii" [...] Autoarea vede cum comunicarea magică a senzaţiilor cu obiectele se petrece de la o vârstă fragedă: „Trupul ei firav, cu pieliţa subţire, peste oscioarele delicate, abia rotunjite de aluatul crud al cărnii, nu opunea nici o rezistenţă, nici o opacitate, era ca şi transparent pentru schimbul dintre fluidele exterioare şi cele interioare. De la lutul, răcorit numai la suprafaţă de boarea nopţii, se urcă în ea aburul fierbinte şi adânc al pământului, şi o învăluie, o străbate. Pămânţelul ei sta acolo culcat, cum era şi pământul, şi una cu taina lui. Respira anevoie din răsuflarea lui apăsătoare. Dar ceea ce stia pământul despre substanţa şi menirea fecundă, ea nu stia. De aceea era neliniştită ca de o boală misterioasă" (Fetiţa) (3). Perspectiva senzorială preva lează şi în Cameră de închiriat, la o altă vârstă, dar unde apare anormalitatea psihofizică, situaţie care anunţă, ca fapt definitoriu, proza „obiectivă" a scriitoarei şi o temă predilectă.
Manuela din Femeia în faţa oglinzii nu-i doar narcisistă, ci îşi analizează „la rece" stările erotice şi egocentrice. Dacă la început naratoarea spune de „un suflet impulsiv, vijelios, spontan", de fapt tânăra e o visătoare, capricioasă, aprehensivă şi reticent reflexivă în majoritatea fragmentelor din salba celor douăzeci şi două de poeme în proză. Introspecţia acuză o existenţă goală, prezentul pustiu plin de o plictiseală captivă, aparent fără motivaţie, realitatea o poartă prin meandrele trecutului, prin liniştea posacă a târgului, pe la balul mundan, la revelionul dezagreabil. O blazare decadentă, în numele unei religii a artei, estetomanie fin de siecle. Ca la Huysmans, Wilde et. comp. În general, sunt „zile bolnave , „fără să facă nimic, fără să vrea nimic, fără să gândească ceva..:', când „toată fiinţa mea cântă marşul funebru al lui Chopin". Agonie fără extaz, nălucirea morţii. Voluptatea melancoliei tradusă în elegie versificată indică lecturi din poeţii cei mai notabili ai tânărului secol, care nu mai sunt simbolişti: „Ce pală eşti... parcă ai fi sorbit / Dintr-un pocal un picur otrăvit. / Ce pală... parcă ţi-ar fi dat să bei / Ocară...oamenii acei. / Pală... parcă un şarpe ar fi supt din tine sânge / Şi-ai fi rămas cu carnea ta, un vis / de marmură cu dalta scris, / - goală de viaţă ca un trist bazin / sorbit şi cu zăgazul rupt. / Şi albia-i din sidef fin / Apele-şi plânge". Nelămurite bucurii estetice se întâlnesc cu meditaţii emfatice în oglindă, cum ar fi „pomelnicul pedant", recunoscut, despre geologia şi algebra omenească: „de la Gallus - Clovis - Genoveva, prin Jezhana de'Orleans, până la Napoleon, de la Ronsard şi Rabelais la Musset şi Verlaine..."
Crizele revoltei de natură freudiană şi, bineînţeles, nitzscheană (inclusiv o tentativă blasfematoare), se unesc cu setea inconstientă a vigii. Discursurile ei referitoare la senzualitate evocă senzaţiile naturale, dar şi calvarul imaginaţiei, tensiunea către alteritate, departe de metafizica autodesăvârşirii, ca în cazul Maslovei din Învierea de Tolstoi, despre care Hortensia Papadat-Bengescu scrisese versuri în franceză („la fleur de mon amour impure"). Uneori, „fecioara pală” din faţa oglinzii cunoaşte situaţii şi oameni care nu mai au legătură cu lirismul interio-rităţii, dar îi provoacă interogaţii patetice, cum ar fi „micul bătrân" rătăcit în mulţime, ca în „romanele balzaciene". Sau ofiţerul cu cap „exang" care îi vorbeşte de Gabriele D'Annunzio „cu un fel de aprindere, de orbire, de pasiune nestăvilită şj nelimitată de nicio judecată". Opera scriitorului Italian „avea asupra lui o influenţă directă, care răspundea la ceva din natura lui morbidă. Nu era o admiraţie pentru Poetul suprem al Imaginei, pentru meşteşugarul senzaţiei. Era o similitudine de temperament cu eroii lui supersenzualizaţi" (4). În toate prozele subjective se găsesc şi fibre epice, nu din neputinţa de a vedea în afara sufletului propriu, ci pentru că asta şi-a pro- pus, să se cunoască şj să se exprime pe sine. Manuela însăşi, către final, sparge oglinda. „Nemaiavând ce oglindi în jucăria spartă, şi se păru că nu are ce mai cerceta în oglinda sufletului. Atunci femeia fără de oglindă, cu o privire stângace, nouă, străină, păienjenită, străină, se uită împrejur".
Într-o scrisoare către G. Ibrăileanu din 1914, Hortensia Papadat-Bengescu spunea că se află într-un timp „când sunt absorbită prea viu de mine. Cât va mai ţine? Ştiu să mă stăpânesc "; „Da! Mă interesează mult şj sufletul celorlalţi, mă pasionează chiar, îi privesc neobosit si ochiul meu vede toate firele cât de încâlcite care mână faptele lor exterioare şj viaţa lor internă" (5). După debutul întârziat şi de care va lua, ea însăşi, distanţă ulterior, parcurge o scurtă fază de tranziţie (Balaurul, Bătrânul, Roman). provincială), şj trece „cu abnegaţiune" la „poveştile celorlalţi", partea dominant obiectivă a literaturii celei care a fost numită „marea europeană".

Note
1. Vremea, anul VIII, nr. 389, 26 mai 1935, p. 9.
2. Nicolae Manolescu, Sangvine, în România literară, an. VI, nr. 4, 5 aprilie 1973.
3. În Sangvine, seria Restituiri a Editurii Dacia, Cluj- Napoca, 1973.
4. Hortensia Papadat-Bengescu, Opere I, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012. A se vedea şi apologeticul şi bombasticul text Gabriele DAnnunzio, în Roma, an II, nr. 2. februarie 1922. De unde citez pe scurt: „Un oarecare Străbun a amalgamat sângelui d'Annunzian prin fenomene al căror miracol de selecţie rămâne tainic, întregul prodigiu de lumină şi de culoare. Astfel d'Annunzio a vorbit limba Italiei cu prodigalitatea firească a Kedivilor fabuloşi, şi avuţia acestei limbi glorioase nici nu putea prevede procentul fantastic al aparatului verbal pe care acest fiu al Minunei i-l va aduce (...) E firesc ca trăind permanent dintr-un sine aşa de somptuos, să şi se fi dezvoltat suprem sentimentul egoismului, în solitudinea fosforescentă care-l izola (...) Tot aşa în natură,lumea materială dispare sub soarele meridian, îşi pierde contururi, sensuri, întinde o Sahara de aur, în care Huma arsă devine un nisip sau pepite fabuloase. Aşa la d'Annunzio, fiinţe, simţiri,. Tot amănuntul mişcător şi sensibil al argilei, dispar, sunt incinerate (...) Tot astfel în procesul social; iată-l imens, disproporţionat şi sublim aducând normelor şi eveniment soluţii maximale şi ireductibila fantasmagorie autocratică a unui Kalif. Iată-l pe Capitoliu, iată-l blocat în Fiume, iată-l la acele mile înălţime pe care tiinţa le-a permis fiinţei omeneşti, iată-l pretutindeni unde se trece dincolo de omenesc, în domeniul luminei" etc.
5. În Scrisori către G. Ibrăileanu, vol. I, E. P. L., Bucureşti, 1966.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR