Porto-Franco

Science‑fiction și religie ‑ o legătură intrinsecă?

Nelu Stamate

Rubrica: Eseu  /  Nr. 276/2019

Religii ficţionale (fictive). Una dintre temele principale ale nuvelei „Visează androizii oi electrice?” (1968) a lui Philip K. Dick o reprezintă religia fictivă numită „mercerism”.
Este religia dominantă a Pământului, inoculată adepţilor prin „orgile de senzaţii” (empathy boxes, în original), aparate care unesc utilizatorii într‐o conștiinţă colectivă bazată pe suferinţele fondatorului religiei, Wilbur Mercer. În cadrul acestei „comuniuni”, Wilbur Mercer pornește într‐o călătorie nesfârșită spre culmea unui munte, în timp ce asupra lui sunt prăvălite stânci, iar adepţii împărtășesc cu toţii suferinţa „profetului”. Emisiunile televizate ale „Matahalei Prietenoase” („Buster Friendly”, în original) reprezintă o a doua religie, care vrea să submineze mercerismul, și este adoptată de androizii care vor să scape de sub dominaţia oamenilor.
Religii fictive extrem de amănunţit reprezentate întâlnim însă în multe alte romane și povestiri SF. Să amintim numai religia „seminţelor Pământului” din „Parabola semănătorului” de Octavia Butler, multitudinea de religii (Bene Gesserit, Buddislamul, Mahomedanismul Saari, Catolicismul Zensunni, Creștinismul Mahayana) din ciclul „Dune” a lui Frank Herbert, bokononismul din „Leagănul pisicii” de Kurt Vonnegut, „Biserica tuturor lumilor” din „Străin în ţară străină” de Robert A. Heinlein, „Biserica celei de‐a doua șanse” din seria „Lumea fluviului” de Philip José Farmer, fordismul din „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, „Biserica știinţei” ‐ pseudo‐religia din „Fundaţia” lui Isaac Asimov, „Biserica Omenirii Descătușate” ‐ religia principală a sistemelor planetare Grayson și Masada din ciclul „Honorverse” creat de David Weber, tehno‐budismul din „Domn al Luminii” de Roger Zelazny, etc. O menţiune în universul nesfârșit al religiilor inventate de scriitorii SF merită făcută nuvelei „Equinoctial” a lui John Varley, în care inelele lui Saturn sunt locuite de adepţi a două religii mutual antagonice. „Biserica Ingineriei Cosmice” (pe scurt „Inginerii”), fondată de Marele Cerczugrav (Ringpainter the Great, în original), consideră ca misiune sacră vopsirea în roșu a inelelor lui Saturn ‐ o misiune sacră care merită să‐i dedici în‐treaga viaţă. Religia opusă, „Biserica Conservatoare” (pe scurt „Conserii”), consideră că vopsirea inelelor lui Saturn reprezintă sacrilegiul suprem, iar ștergerea unei asemenea vopsele este misiunea sacră căreia trebuie să‐i dedici întreaga viaţă. Cele două Biserici sunt încleștate într‐un război religios
total, vechi de secole, ambele considerând că vopsirea sau ștergerea vopselei de pe inelele lui Saturn justifică uciderea imediată a oricărui membru al celeilalte Biserici.
Dumnezeu și alte zeităţi. În romanul „For I Am a Jealous People” („Pen' că sunt un tip gelos”), de Lester del Rey, Iehova abandonează omenirea și sprijină o rasă de extratereștri care invadează Pământul. În „Domn al Luminii”, de Roger Zelazny, un nobil re‐creează o mișcare religioasă rivală pentru a detrona un panteon fals de zeităţi de inspiraţie hindusă într‐o lume unde magia și știinţa coexistă. „Parabola semănătorului”, de Octavia E. Butler, menţionează o religie numită „Sămânţa Pământului”, în care „Dumnezeu e schimbare”.
În romanul lui Philip K. Dick, „Ubik”, protagonistul trebuie să facă faţă unui Dumnezeu atotputernic, care manipulează gândurile și acţiunile oamenilor, cu subtilitate, pentru a obţine mântuirea omenirii.
Protagonistul din „The Worthing Saga”, de Orson Scott Card, rămâne cu bună‐știinţă în stare de stază, de‐a lungul multor ani, dar în cele din urmă devine obiect de veneraţie pentru colonizatorii unei lumi noi, pe care el îi „stabilise” acolo.
Ceva mai originală, trilogia lui James K. Morrow, „Capul
lui Dumnezeu”, ia în discuţie moartea fizică a lui Dumnezeu, corpul neînsufleţit al acestuia, lung de 3700 de metri, fiind găsit plutind în largul oceanului. În primul volum al seriei, „Remorcându‑l pe Iehova” („Towing Jehovah”, în original), îngerul Rafael îl cheamă pe căpitanul unui superpetrolier, Anthony Van Horne, să remorcheze trupul neînsufleţit până la un mormânt de gheaţă, din extremul Nord, în vreme ce atât credincioșii cât și ateii încearcă să digere vestea morţii fizice a lui Dumnezeu.
În povestirea „Ultima întrebare” a lui Isaac Asimov, supercomputerul Multivac răspunde în final la întrebarea despre entropia Universului, declamând solemn „Să se facă lumină” și ridicându‐se astfel la rangul Dumnezeului din Vechiul Testament.
În romanul Sarei Paretsky, „Ghost Country” („Ținutulfantomă”), o veche zeitate mesopotamiană a fertilităţii,
care se auto‐denumește Starr, apare în mijlocul orașului Chicago, în zilele noastre. Făcând uz de o sexualitate exacerbată, care îi afectează atât pe bărbaţi, cât și pe femei, zeitatea își adună o imensă cohortă de „credincioși”, aleși mai ales din rândul săracilor și vagabonzilor din Chicago.
Spre furia și supărarea clerului catolic și protestant, zeitatea „reface” mai multe din minunile înfăptuite de Iisus Hristos ‐ hrănește mulţimi de oameni cu câteva firimituri de mâncare, vindecă bolnavii și învie morţii. Într‐un final, Starr este linșată de o gloată furioasă de creștini bigoţi, în interiorul uneia dintre cele mai celebre biserici din oraș, dar trupul ei dispare inexplicabil din morga orașului, trei zile mai târziu, deși nimeni nu o vede „înălţându‐se”. Cu toate acestea, dispariţia ei are un enorm impact asupra tuturor personajelor cărţii.
Ceruri, rai, paradis. În povestirea „The Reformers” (apărută în revista americană de proză SF Weird Science nr. 20, fără menţionarea autorului), trei astronauţi costumaţi în versiuni SF ale straielor preoţești își fac apariţia pe o planetă pe care vor să o „elibereze de cel rău”. Ei sunt însă întâmpinaţi de un bărbat pe nume Peter („Petru” ‐ aluzie explicită la personajul biblic) care le spune că demersul lor este inutil pentru că pe planeta respectivă nu existau nici crime, nici imoralitate, niciuna dintre formele de „rău” prezente în alte societăţi. În disperare de cauză, cei trei astronauţi se gândesc să creeze „răul”, pe care să dea vina pentru literatură, modă, alcool (așa cum făcuseră pe alte lumi, inclusiv pe Pământ), dar sunt apelaţi de șeful lor, Diavolul, care le spune că eforturile lor sunt zadarnice deoarece aterizaseră... în Paradis.
Iadul. Unul dintre cei mai importanţi scriitori de science‐fiction, Cordwainer Smith (pseudonimul literar al lui Paul Myron Linebarger), ne înfăţișează în povestirea „O planetă pe nume Shayol” o foarte plastică versiune a Iadului: un delincvent este condamnat la exil pe o planetă‐ închisoare unde locuitorii suferă simultan chinuri sfâșietoare și plăceri inimaginabile, în timp ce creaturi minuscule denumite „dromozoa” se îngrijesc de metabolismul condamnaţilor ‐ elimină toxinele din corp, pompează nutrienţi în fluxul sanguin ‐ și le folosesc corpurile drept „bănci de organe” vii. Imaginea este inspirată direct de „Infernul” lui Dante, după cum a mărturisit însuși autorul.
Iisus. Povestirea „O utopie modernă”, a lui H.G. Wells, se desfășoară într‐un timp alternativ, în care „Iisus Hristos s‐a născut într‐un Imperiu Roman liberal și pro‐gresist, care se întinde de la Oceanul Arctic și până la Golful Benin și care na cunoscut nici declin, nici cădere”, situaţie care a avut implicaţii profunde asupra învăţăturilor religioase ale lui Iisus și mai târziu ale lui Mahomed.
În „Behold the Man” („Iată Omul”) de Michael Moorcock, un evreu al secolului XX obsedat de figurile lui Iisus și Carl Jung, pe nume Karl Glogauer, călătorește în timp până în anul 28 e.n., unde întâlnește mai multe personaje ale Noului Testament (ca de pildă Ioan Botezătorul și Fecioara Maria) și descoperă că fiul Mariei și al lui Iosif, Iisus, este un cocoșat retardat care n‐ar putea niciodată să devină Iisus cel descris în Scripturi. După ce suferă o cădere nervoasă, Glogauer ia rolul lui Iisus și în cele din urmă este răstignit și moare pe cruce, după ce îi lăsase instrucţiuni clare lui Iuda să‐l trădeze. Nuvela „The Last Starship from Earth”, de John Boyd, își desfășoară acţiunea într‐o societate distopică din viitorul foarte apropiat (dar într‐o linie temporală alter‐nativă) în care Iisus Hristos a devenit un agitator revoluţionar și nu a avut deloc de înfruntat răstignirea. În schimb, a răsturnat Imperiul Roman prin forţa armelor și a pus la punct o teocraţie care a rezistat până în secolul XX. Motivul călătoriei în timp îl regăsim și în povestirea „Let's Go to Golgotha!”, de Garry Kilworth, în care turiștii din viitor își pot rezerva un „Tur al răstignirii” spaţiotemporal, dar sunt avertizaţi că, atunci când mulţimea care asistă la răstignire este întrebată pe cine să ierte, dintre Barabbas sau Iisus, toţi trebuie să ceară iertarea pentru Barabbas. Cu toate acestea, în clipa în care ajung la „destinaţia turistică”, protagoniștii realizează că mulţimea care îl condamnă pe Iisus este formată exclusiv din călători în timp și niciun evreu israelit din anul 33 e.n. nu este prezent.
Tot despre călători temporali este vorba și în „The Rescuer”, de Arthur Porges, numai că de această dată savanţii viitorului distrug un proiect de cercetare despre călătoria în timp în valoare de trei miliarde de dolari din cauza unui fanatic religios care pusese stăpânire pe „mașina timpului” și voia să plece spre Golgota cu o mitralieră și cinci mii de gloanţe, ca să‐l salveze pe Iisus de la moarte.
În „Timpuri fără număr”, a cunoscutului autor SF englez John Brunner, ne este prezentată o realitate alternativă în care Armada Spaniolă a cucerit Anglia, iar când călătoria în timp fost descoperită (și controlată de Biserica Catolică), a fost emis un decret prin care fiecare nou Papă va călători în Palestina în perioada uceniciei lui Iisus, dar oricui altcuiva acest lucru îi va fi interzis cu desăvârșire.
O intrigă mai complexă întâlnim în unul din volumele seriei „Lumea Fluviului”, a lui Philip José Farmer. Iisus este înviat într‐o manieră complet diferită de cea descrisă în teologia creștină. Împreună cu alte milioane de oameni din toate timpurile și locurile istoriei, lui Iisus i s‐a oferit o viaţă nouă, complet omenească, pe malurile fluviului misterios de pe „Planeta Învierii”. În această ipostază, Iisus este un evreu care n‐a intenţionat niciodată să fondeze o religie nouă, iar când se întâlnește cu creștinii din perioade ulterioare ale istoriei, nu recunoaște în sine persoana divină pe care o venerează credincioșii. În schimb, este încântat să întâlnească o femeie israelită care a luat parte la Exod și ale cărei amintiri despre Moise și Aaron nu corespund deloc cu cele relatate în Biblie. În cele din urmă, Iisus este torturat până la moarte de un baron german antisemit din Evul Mediu, care respingea fără ezitări ideea că acel evreu este Iisus. Înainte de a muri din nou, Iisus spune: „Tată, ei știu ce fac!”.
Iudaism. Povestirea „I, Gezheh” („Eu, Ghezeh”) a lui Clifford Meth ne prezintă un univers futurist în care secta expansionistă hassidică Șabad‐Lubavici și‐a extins dominaţia spirituală asupra multor lumi extraterestre.
Incitantă este abordarea lui Philip José Farmer, în romanul din 1979 „Iisus pe Marte” („Jesus on Mars”). Astronauţii pământeni descoperă pe Planeta Roșie o civilizaţie compusă din rasa superioară tehnologic Krsh și o populaţie umană formată din descendenţi ai oamenilor răpiţi de pe Pământ cu secole înainte. Rasa Krsh și oamenii formează acum o singură comunitate, care practică o formă originală de iudaism, după ce fuseseră convertiţi de Matei, discipolul care îl înlocuise pe Iuda în rândul celor 12 Apostoli. Credincioșii îi recunosc pe Iisus ca Mesia, Fiul adoptat al lui Dumnezeu, dar nu‐l consideră fiinţă divină, iar acest lucru va provoca nenumărate probleme echipei de pe Pământ (din care fac parte un baptist fervent, un evreu și un musulman moderaţi, precum și un ateu), care se va găsi faţă în faţă cu un individ care pretinde că el e Iisus.
Logos. Un exemplu concludent îl reprezintă romanul „VALIS” (acronim pentru Vast Active Living Intelligence System ‐ Sistem activ vast de inteligenţă vie) al lui Philip K. Dick, care descrie o viziune gnostică a autorului despre Dumnezeu. VALIS este descris ca un nod dintr‐o reţea de sateliţi artificiali având ca loc de origine steaua Sirius din constelaţia Canis Major. Potrivit lui Dick, satelitul aflat pe orbita Pământului folosea „fascicule laser roz” pentru a transfera informaţii și a proiecta holograme pe Pământ, pentru a facilita comunicarea între o specie extraterestră și omenire.
Mesianism. Poate cel mai celebru exemplu de înfăţișare a unei personalităţi mesianice în science‐fiction îi aparţine lui Frank Herbert, care în ciclul „Dune” a reușit să ne ofere o frescă de dimensiuni galactice a ceea ce poate face „ingineria religioasă”. Paul Atreides, Muad'dib după numele dat de planeta și poporul de adopţie, devine din moștenitorul unei case nobiliare obișnuite un adevărat Mesia pentru fremeni, atunci când antrenamentul său mental și folosirea melanjului (drogul‐condiment care încetinea îmbătrânirea) îi permit să perceapă timpul și spaţiul ca pe un tablou încremenit în prezent.
În „Străin în ţară străină”, de Robert A. Heinlein, Valentine Michael Smith devine o figură mesianică pentru o anumită parte a populaţiei de pe Pământ, și transformă religia marţiană în cultul căreia fusese crescut într‐o religie a oamenilor.
Arthur C. Clarke, în „Orașul și stelele” ne descrie în schimb cum un om mediocru din punct de vedere al societăţii în care trăia (dar mediocritatea este datorată tocmai spiritului răzvrătit împotriva regulilor pe care îl posedă eroul) devine aproape fără voia lui un Mesia pentru locuitorii din orașul‐cupolă Diaspar și din cel rival, Lys, atunci când le oferă oamenilor reîntoarcerea la stele.
Milenialism/Milenarianism. Tot Arthur C. Clarke abordează în „Sfârșitul copilăriei” tema transformării umanităţii la atingerea unui prag evolutiv, deseori asociat cu „venirea mileniului” sau „anul 2k”, dar de această dată transformarea se întinde pe parcursul multor decenii, iar rezultatul ei este izbitor: omenirea „2.0” renunţă la corpurile materiale pentru a se alătura marii familii a Inteligenţei Galactice. Însă transformarea este dureroasă, căci doar copiii pot accede la noua etapă evolutivă, în vreme ce adulţii sunt condamnaţi să privească neputincioși la dispariţia vechii lumi și să piară alături de planeta care va fi „consumată” de noua omenire pentru a‐și asigura energia necesară pentru transformare. Misionariat/misionarism. Un exemplu celebru îl constituie povestirea „The Word to Space” („Cuvânt pentru spaţiu”) de Poul Anderson, în care transmisii religioase extraterestre sunt direcţionate intenţionat către Pământ, pentru a‐i converti locuitorii. Păcatul originar. În „Un caz de conștiinţă”, de James Blish, ni se prezintă povestea unui prelat iezuit care investighează o rasă extraterestră care a evoluat pe parcursul mai multor etape ale existenţei și a ajuns într‐un punct în care nu mai acordă valoare nici conceptului de Dumnezeu, nici celui al vieţii de apoi, nici celui al păcatului.
„Perelandra”, de C. S. Lewis, ne prezintă un protagonist care trebuie să împiedice o a doua Cădere în Păcat a Omului, preconizată să aibă loc pe o altă planetă, iar Philip Pullman, în „Busola de aur”, dezbate ideea păcatului originar prin intermediul noţiunii de „praf” („dust”, în original).
Papa. În nuvela „In partibus infidelium” („Pe tărâmul necredincioșilor”), a autorului polonez Jacek Dukaj, omenirea intră în contact cu alte civilizaţii extraterestre răspândite de‐a lungul și de‐a latul Universului, iar creștinismul se împrăștie ca religie galactică atât de mult, încât în cele din urmă oamenii devin o minoritate în rândul credincioșilor, iar Papă este ales un extraterestru.
O variantă mult mai tehnologizată a acestei teme o regăsim în „Proiectul Papa”, de Clifford Simak, în care roboţii de pe planeta „Sfârșitul Nicăieriului” („The End of Nowhere”, în original) trudesc o mie de ani ca să construiască un papă computerizat, infailibil, care să descopere Adevărul Suprem, dar își văd munca zădărnicită atunci când un radioamator de pe Pământ descoperă ceea ce ar putea fi planeta Paradis.
La rândul său, Robert Silverberg tratează aceeași temă a papei‐robot în povestirea „Vești bune de la Vatican”, în care, spre surprinderea conclavului cardinalilor (și spre ghinionul prelaţilor care pariaseră zdravăn pe candidaţii favoriţi...), un robot este desemnat șef al Bisericii Catolice. Penitenţa/Pocăinţa. Un exemplu clasic al abordării acestei teme de către scriitorii SF îl constituie „Cantică pentru Leibowitz”, romanul lui Walter M. Miller Jr., în care ne este prezentat un Pământ post‐apocaliptic, unde războiul atomic a întors omenirea în Evul Mediu și unde mici comunităţi de călugări se străduie, în mânăstiri izolate, să păstreze cum pot artefactele și moștenirea spirituală a omenirii. Din păcate, odată cu civilizaţia ante‐conflict au dispărut și cele mai multe date despre realizările știinţei și tehnicii pământene, iar călugării, în naivitatea lor, transformă schemele electronice lăsat de răposatul inginer Leibowitz (și care descriau un banal aparat de radio) în obiect de cult. Reîncarnare/Viaţa de apoi. În trilogia „Takeshi Kovacs”, de Richard K. Morgan, ne este prezentată o lume distopică, în care personalităţile oamenilor pot fi stocate digital și „încărcate” în trupuri noi, numite „mânecuţe” (sleeves, în original). Majoritatea populaţiei dispune de implanturi cervicale care le stochează amintirile, iar în cazul în care trupul lor moare, implanturile le pot păstra amintirile pe termen nedefinit. Catolicii din trilogie au făcut în așa fel încât să nu fie „transplantaţi” în alte „mânecuţe”, deoarece cred că sufletele lor se duc în Rai după moarte, iar dacă ar fi mutate într‐o nouă „mânecuţă” acest lucru nu ar mai fi posibil.
Tot despre reîncarnare, dar în registru ecologic, ne povestește și Brian Aldiss, în trilogia „Heliconia”, în care personajul principal are parte de o „viaţă de apoi” mult mai nuanţată, întâi ca reptilă, apoi ca insectă și într‐un final ca algă marină.
În „Viaţa, Universul și toate celelalte”, de Douglas Adams, o sărmană creatură numită Agrajag se reîncarnează de sute, dacă chiar de mii de ori, numai pentru a fi ucisă de un același Arthur Dent, un al doilea personaj al romanului.
În „Domn al luminii”, de Roger Zelazny, savantul‐magician Sam „reîncarnează” un întreg panteon de zeităţi hinduse, iar în „The Vitanuls”, John Brunner extrapolează implicaţiile cosmologiei hinduse în renașterea unei lumi care a învins moartea.
Steaua Betleemului (Steaua Învierii). Poate cea mai cunoscută poveste SF care tratează acest subiect este „Steaua”, de Arthur C. Clarke (1955), în care ni se povestește cum un prelat iezuit care lucra ca astrofizician pe o navă interstelară de explorare suferă o profundă criză a credinţei sale când descoperă că steaua văzută pe Pământ în anul 4 d. Hr. a fost de fapt o supernovă care a distrus complet o rasă inteligentă din galaxie. Într‐o interpretare creștină proprie, preotul consideră că Dumnezeu a distrus o rasă de făpturi gânditoare și pașnice doar pentru a anunţa omenirea despre nașterea Fiului Său. Teocraţia. Descrierea unor societăţi imaginare dominate de o teocraţie constituie o temă recurentă în literatura science‐fiction. În multe cazuri ne sunt prezentate societăţi distopice, în unele vedem societăţi satirizate sau prezentate în cheie comică, iar rareori teocraţia este înfăţișată ca un factor pozitiv.
Cel mai celebru exemplu îl constituie, din nou, ciclul „Dune”, al lui Frank Herbert. Ordinul religios al călugăriţelor (impropriu spus) Bene Gesserit este perfect pentru a ilustra acest lucru. Combinând învăţăturile creștine ale „Bibliei Catolice Portocalii”, folosind un întreg arsenal de metode de convingere care mergea de la seducţie sexuală la otrăviri, asasinate și infiltrări în familiile domnitoare ale universului „civilizat”, reprezentantele acestui ordin conduceau, din umbră, toate afacerile și politica de pe sumedenie de planete. Rivalii lor, Bene Tleilaxu, se foloseau de religie în cu totul alt mod, încercând să înlocuiască personajele incomode aflate la putere pe una sau alta dintre planetele Imperiului cu clone fabricate în laboratoarele genetice proprii („cuve axlotl”). O cu totul altă viziune despre cum trebuie folosită religia pentru a conduce lumea (sau universul, în acest caz), o au fremenii, poporul băștinaș al planetei Arrakis‐Dune. Venerându‐l pe Paul Muad'dib drept Mesia, fremenii cuceresc universul prin intermediul unui jihad intergalactic, supunându‐l voinţei absolute a unui Împărat‐Zeu.
O versiune „nucleară” a teocraţiei găsim în povestirea „Mașina greșită a timpului”, scrisă în 2007 de Joe Haldeman: Iisus apare în Biroul Oval și îi spune că A Doua Venire se întâmplă chiar în acele momente ‐ sau cel puţin asta le spune președintele americanilor în acea seară.
Unii dintre americani se îndoiesc că la dreapta președintelui stă chiar Iisus, așa că Iisus îi sugerează președintelui că ereticii ar trebui „convertiţi” cu bomba atomică. „Povestea slujitoarei” (1985), de Margaret Atwood, tratează teocraţia ca pe un flagel fundamentalist, care cenzurează fiecare gând și acţiune a locuitorilor din „Republica lui Gilead”, care conduce tiranic ceea ce a mai rămas din Statele Unite ale Americii.
„The Stork Factor” (1975) a lui Zach Hughes ne arată tot o Americă dictatorială, condusă de entitate religioasă represivă, în care cetăţenii nu pot accede într‐un statut social superior decât prin ipocrizie religioasă. Din senin, un tânăr preot, a cărui credinţă e sinceră, se trezește înzestrat cu puteri vindecătoare miraculoase, care pot destabiliza o societate în care îngrijirile medicale erau rezervate doar celor mai înstăriţi și mai bine situaţi social dintre cetăţeni. Preotul este salvat de o mișcare de rezistenţă, și în timp ce încerca să înveţe să‐și controleze talentul proaspăt dobândit, se întâlnește cu un extraterestru care îi sporește puterile în chip nebănuit. „The Long Tomorrow” (1955), de Leigh Brackett, ne descrie o societate de după un război nuclear, în care cunoașterea știinţifică este interzisă și pedepsită drastic, iar „The Shield of Time” (1990) de Poul Anderson ne înfăţișează o istorie alternativă a Europei secolului XX, în care Inchiziţia controlează complet continentul, iar disidenţa este aspru pedepsită. O menţiune specială se cuvine lui George Orwell, care în romanul „1984” ne descrie un sistem totalitar în multe feluri similar unei teocraţii. În societatea înfăţișată în capodopera orwelliană, „Big Brother”, „Fratele cel Mare” îi supraveghează întotdeauna pe toţi, controlează societatea și este adulat de cetăţeni. Mai mult, sloganul secret al partidului este „Dumnezeu este Putere”. În romanul „Malevil” al lui Robert Merle (1972), războiul nuclear a devastat lumea, iar mici comunităţi agricole încep să pună bazele reorganizării societăţii. Una dintre primejdiile cu care se confruntă o astfel de comunitate este reprezentată de o teocraţie dictatorială care a preluat controlul asupra unei localităţi învecinate. Locuitorii comunităţii din Malevil, altminteri raţionaliști și pașnici, sunt astfel obligaţi să reînceapă cercetările pentru dezvoltarea armelor.
* * *
Așadar, religia, miturile, istoria și science‐fiction‐ul merg foarte bine împreună. Science‐fiction‐ul este un gen literar plin de viaţă, cu contribuţii aduse într‐o varietate a produselor mass‐media: literatură, televiziune, film, arte vizuale, design. Deoarece corpusul și canoanele sale sunt în continuă creaţie, definiţia sa este la fel de schimbătoare.
Astfel, cercetătorul fenomenului SF, Darko Suvin1, explică, de exemplu, că SF‐ul se concentrează pe scenarii posibile și pe echivalentele lor spaţiale (cosmice), dar la fel de bine poate trata prezentul și trecutul drept cazuri speciale ale unei posibile secvenţe istorice văzute dintrun punct străin de vedere (posibil dintr‐un alt timp și/sau spaţiu). SF poate utiliza astfel potenţialul creativ al unei abordări care nu este limitată de relaţia dintre cuvintele folosite și spaţiul sau timpul descris. Relaţionarea subiectelor, cum ar fi religia, credinţa, teologia, istoria, mitologia, memoria socială și schimbările sociale poate fi văzută în multe opere science‐fiction interesante, care împing mai departe limitele genului și ale imaginaţiei.

1 Darko Suvin. Pour une poétique de la science‑fiction: études en théorie et en histoire d’un genre littéraire, Montreal, 1977.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR