Porto-Franco

ALECU RUSSO – UN MEMORIALIST UITAT

Anasatsia Dumitru

Rubrica: Eseu  /  Nr. 276/2019

În 2019 se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Alecu Russo, a memorialistului uitat de contemporanii noştri. Poetul, prozatorul, eseistul, memorialistul şi criticul literar român, ideolog al generaţiei de la 1848, s-a născut în Basarabia, la 17 martie 1819. La fel ca toţi paşoptiştii, studiază în străinătate, însă copilăria şi-a petrecut-o la ţară, pe malul râului Bâc, din apropierea Chişinăului. În Amintiri, va evoca frumosul sat basarabean, situat „între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului , unde „moşnegii spuneau de turci şi tătari... de Ileana Cosânzeana, de fraţii din luna, de lupte şi năvăliri". Aici, de la o vârstă fragedă a prins drag de poezia populară şi de limba strămoşească, dragoste pe care o va purta vie toată viaţa.
El este evocatorul copilăriei universale petrecute în armonie cu natura, intuind înaintea lui Creangă, Eminescu, Blaga, Voiculescu rolul matricei stilistice asupra unui scriitor. Mulţi au auzit despre Cântarea României, dar puţini ştiu că Alecu Russo este autorul acestui poem. „Patria e aducerea
aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei... plăsmuirile (nevinovate) ale inimei noastre... locul unde am iubit şi am fost iubiţi... sunetul clopotului bisericii satului ce ne vesteste zilele frumoase de sărbătoare..."1, mărturiseşte scriitorul născut în provincia răpită. Împreună cu Vasile Alecsandri, întreprinde o călătorie în ţinuturile Neamţului, intrând în contact cu frumuseţea folclorului şi cu peisajul românesc. De altfel, „bardul de la Mirceşti" îl descria pe Alecu Russo, ca fiind „un poet în toată puterea cuvântului; natura lui avea nevoie de orizonturi întinse, de aerul munţilor, de sunetul doinelor. Îi plăcea să cutreiere munţii şi să găsească legende. Jurnalul lui de toate zilele trebuia să fi fost o comoară... A avut soarta comorilor! S-a pierdut, nelăsându-ne decât o singură legendă: Piatra corbului, culeasă la Bicaz."2 Russo şi-a exprimat de multe ori dragostea faţă de natură, „prefer de o mie de ori cărarea de la munte, decât cariera deschisă dinaintea mea"3.
Călătoriile şi impresiile vor deveni material etnopsihologic pentru Piatra Teiului care corespundea programului Daciei literare, la fel ca şi scrierile Iaşii .şi locuitorii lui în 1840 şi Studii naţionale. De o sensibilitate aparte sunt descrierile şesurilor: „Unde soarele se vedea atât de frumos... unde câmpiile sunt strălucite (...) şi pâraiele răcoroase (...) unde ceriul e dulce (...) acolo e ţara!" (Cantarea României) Scriitorul paşoptist este conştient de utilitatea jurnalului de călătorie. Piatra Teiului este subintitulată Fragment dintr-o călătorie în munţii Moldovei şi reprezintă o capodoperă, un imn închinat naturii, mult înaintea lui Hogaş sau Sadoveanu. Legenda începe cu referinţe asupra importanţei călătoriei „Multi dintre compatrioţii noştri s-au dus, se duc şi se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos şi bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărţile, viaţa intimă a civilizaţiilor..." Russo enumeră locurile pe care le vizitează românii: Veneţia, Florenţa, Roma, Alpii ş.a. „Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfinţit de soare pe Rhighi, cine n-a simţit nimicnicia omului în faţa uriaşilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeaţă întunecoasă, ca un simbol de nelămurit? Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsă
riţi la faţa pământului, ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până şi prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; şi după ce am străbătut o parte a lumii, după ce am grămădit atâtea nume de oraşe şi atâtea poziţii geografice, numai ţara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare?" Scriitorul explică frumuseţile Moldovei „Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti, îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce pri mitiv în pretenţia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adorm întro blândă şi mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea sub un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţurile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă o cântare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi
mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate şi necontenite ale aceluia care singur se plânge de sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi întoarce ochii topiţi către soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia unei luciri slabe pe un lac liniştit. Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simţire adâncă de descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, către viitor! Simţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nicio limbă omenească — ceea ce marele poet a numit „voci interioare , sfătuind între ele, vorbinduşi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie."4 Călătorind pe valea Bicazului, Alecu Russo aude legenda despre Stânca corbului, pe care o va scrie în franceză (La rocher du corbeau). Despre călătoria în munţii Moldovei efectuată de către Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi Mihail Cuiciureanu, va aminti şi Alecsandri în O primblare la munti, având „consecinţe fericite pentru întreaga noastră literatură", după cum susţine Teodor Vîrgolici. În acel pelerinaj, îndemnat şi ajutat de Alecu Russo, „Vasile Alecsandri descoperă şi el farmecul şi bogăţia nepreţuită a creaţiei folclorice româneşti... culege un mare număr de poezii populare, de done, de balade şi cântece , care au exercitat o influenţă hotărâtoare asupra întregii sale creaţii poetice, ne aminteşte Teodor Vîrgolicis. Călătoria a fost una decisivă şi pentru creatorul de pasteluri, recunoscând că aşa i-a venit idea de a scrie Baba Cloanta, Strunga, Doina, Hora Crai nou şi doinele. Alecsandri se destăinuie: „îmi făgăduii cu hotărâre să renunţ la încercările mele de versificare în frantuzeste şi să urmez drumul ce mi-l trasasem în domeniul adevăratei poezii româneşti." Aceste „noi poezii , de fapt, creaţiile populare vor fi apreciate şi de Mihai Eminescu, el însuşi un împătimit al călătoriilor, prilej de a descoperi tezaurul folcloric din toate zonele locuite de români şi de a-l valorifica asemenea unui „izvor pururea reîntineritor" al literaturii. Când Vasile Alecsandri publica mai întâi Balade adunate şi întocmite, în 1852, în prefaţă menţiona: „Ajutat de câteva persoane, şi mai cu seamă de dl. Alecu Russo, am adunat o mare parte din poeziile populare şi acum săvârşind îndreptarea şi orânduiala lor, le închin patriei mele, ca cea mai dreaptă avere a ei". Ediţia din 1852, urmată de Poezii populare ale românilor, în 1866, constituie un eveniment esenţial nu doar pentru că s-a publicat Miorita şi alte creaţii ale culturii populare, ci şi pentru că literatura orală este una dintre dove- zile continuităţii şi unităţii etnice ale românilor din toate provinciile are erau încă separate în acea perioadă. În studiul Poezia poporală, Russo consideră că „datinele, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate oricând reconstitui trecutul întunecat. Din studiul lor ne vom lămuri despre originea limbei noastre, de naşterea naţionalităţii române, de plecările naturei cu cari este înzestrat poporul, şi de luptele, ce le-au susţinut coloniile romane pâna nu se priface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacie. Între diferitele neamuri răspândite pe malurile Dunării, nici unul nu are, ca neamul romanesc, o poezie poporală atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă şi atât de strâns unită cu suvenirile anticităţii."6 Vasile Alecsandri, recunoscând că moldovenii şi muntenii aveau ocaziune de a se cunoaşte şi de a gândi împreună proiecte măreţe, atât de necesare în făurirea unirii, scria despre rolul călătoriei prin ţară: „Acele pelerinaje în ţara de jos a Moldovei au avut o nepreţuită influenţă în favorul mişcării naţionale de la 1848". După călătoria în munţi, scriitorii au participat la sărbătorile organizate de Costache Negri, la Mânjina, reuniuni care au consolidat idealul naţional. „Zic patrie comună, zic ţară, pentru că la Mânjina nu mai erau moldoveni şi munteni, dar români; nu erau două ţări pentru români, dar o singură ţară, o patrie comună!... Unirea exista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte şi prinse rădăcină, ca o plantă cerească, pe acel loc ars de soare şi lipsit de plantele umbritoare ale pământului:' La Mânjina, în 21 mai 1845, aveau să se întâlnească prima dată şi Russo cu Bălcescu. În timp ce admira vigoarea, sprinteneala şi chipurile dârze ale tinerilor ţărani, Nicolae Bălcescu, exclama: „O! mândră oaste va avea România când i-a veni rândul pe lume!"
Cel care studiase la Institutul „Francois Naville" din Vernier şi la Viena devine asesor la judecătoria din Piatra (1841-1844) şi avocat, însă pentru că nu a acceptat compromisurile, dorind să scoată adevărul la lumină, el nu a cruţat nici autorităţile oficiale, intrând în conflict cu forurile administrative superioare. Russo se dedică scrisului, însă după ce sunt reprezentate piesele Băcălia ambitioasă şi Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul National (în 11 ianuarie şi 25 februarie 1846) este exilat din ordinul lui Mihail Sturza la mănăstirea Soveja, sub învinuirea de instigaţie împotriva ocârmuirii. Autorul şi actorii sunt arestaţi de autorităţi imediat după spectacol şi trimişi la mănăstire în exil. În timpul şederii forţate la mănăstirea Soveja, Russo culege numeroase poezii populare de la localnici, printre care şi Mioriţa, pe care i-o încredinţează spre publicare lui Vasile Alecsandri. Russo face parte dintre animatorii Revoluţiei de la 1848 fiind la Iaşi, apoi, în mai, la adunarea de la Câmpia Libertăţii de la Blaj, unde sosiseră peste patruzeci de mii de oameni din întreaga Transilvanie. Alecu Russo este adânc emoţionat în faţa acestei impunătoare adunări populare, de aceea avea să noteze în Cugetările sale: „Într-un ţinut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un camp întins, unde patruzeci mii de români sta să asculte, sub aripele unui steag în trei culori, cuvântul Inteligenţei ardelene. Moldoveni şi munteni, pribeji a tulburărilor din Ţări, privea cu bătaie de inimă adunarea, oştită grămadă câte grămadă, după satele şi ţinuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă ca şi a poporului nostru, sta măreţ în lumina soarelui... tinerit cu mare curagiu şi mare iubire de neamul românesc!" 7 Russo era încântat să vadă frătia tuturor românilor care aveau aceleaşi aspiraţii. De la Blaj, scriitorul pleacă la Braşov, unde Vasile Alecsandri milita pentru răspândirea şi biruinţa idealurilor de dreptate şi libertate naţională. Alecsandri redactează o Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu, în care
dezvăluia zguduitoarele realităţi din Moldova, cerând cu vehemenţă înlăturarea lui Mihail Sturza care asuprea ţara de 14 ani, apoi scrie documentul, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, alcătuit la 12 mai 1848, ce constituie un adevărat program. Printre cele șase puncte ale petiţiunii proclamaţiune” în care pledează pentru profunde transformări sociale și politice, la ultimul punct era scrisă ,,Unirea Moldovei și‐a Valahiei într‐un singur stat neatârnat românesc”, act semnat și de Alecu Russo, după care continuă drumul pribegiei prin Ardeal și prin Bucovina, la Cernăucă, la moșia fraţilor Hurmuzachi, loc de întâlnire al tuturor părtașilor revoluţiei, unde exilaţii moldoveni au posibilitatea nu numai să‐și salveze propria lor viaţă, dar și să conlucreze pentru continuarea luptei. La familia Hurmuzachi, notează G. Sion, ,,toţi emigranţii găsirăm ospitalitate, îmbrăţișare, ajutoare și mângâieri la durerile și lacrimile exilului”. Recunoștinţa faţă de această generoasă familie avea să o exprime și Mihail Kogălniceanu, care spunea într‐o scrisoare adresată lui Gh. Hurmuzachi: „Fiţi bine încredinţat că în toate fazele și agitaţiunile vieţii mele, eu niciodată nu am uitat buna își cordiala ospitalitate ce în anul 1848, eu și mai mulţi bărbaţi publici ai României, am găsit în scumpa și neuitata Bucovină, îndeosebi în sânul familiei Hurmuzachi”8. Nu se știe dacă Russo a ajuns cu toţi pașoptiștii la Cernăucă, fiindcă misiunea lui era să fie la Viena, pentru a face propagandă în favoarea îmbunătăţirii stării Moldovei. A ajuns la Lugoj, unde 8‐10 000 de oameni s‐au adunat la 15 iunie 1848, sub conducerea
lui Eftimie Murgu căruia i‐a transmis un exemplar din Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. La 9 iulie 1848 este arestat la Dej și trimis în prevenţiune la Cluj, de unde va scrie: „Fraţilor... de săptămâni întregi stau închis fără a cunoaște culpa mea.
Am așteptat dreptatea și dreptatea nu vine! Iubiţii mei! Socotiţi‐mă de azi ca mort căci de nu voi muri de mâhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă oprește de a fi ţării de folos... Cânt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoș”9. Tot în detenţia de la Cluj, Alecu Russo își reia îndeletnicirile literare, începând cugetările axate, în marea lor majoritate, pe ideea adevăratului și falsului patriotism: „Adevăraţii patrioţi sunt senini, căci adevărul este senin ca cerul zilelor frumoase; sunt drepţi, pentru că libertatea este însăși dreptatea… Falsul patriotism este masca egoismului în timpurile de tulburare”, spunea Alecu Russo. După multe proteste ale sale și ale prietenilor, printre care Alecsandri, e eliberat, după opt săptămâni, în septembrie 1848. Domnitorul Grigore Ghica îl iartă, scriitorul ajunge director în Departamentul Lucrărilor Publice și membru al Sfatului Administrativ (1846), procurist al Băncii Naţionale, însă se stinge bolnav și sărac, obosit de exil și pribegii, moare la 5 februarie 1859, la o vârstă încă tânără. Surghiunitul de la Soveja scrie printre primii un jurnal al detenţiei politice, unde și‐a consemnat experienţa sa de exilat, de creator care a
plătit pentru ideile sale. ,,Russo a visat, se vede, la un „tablou homeric” concentrat și saturat de durere, luminat de o zare de foc, cu semnele deșteptării și primenirii pământului român”, susţine Mihai Cimpoi10. Criticul afirma că sentimentul, atât de basarabean (și atât de general românesc), că „suntem pribegi în coliba părintească și străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!” determină axarea temeinică pe tradiţie. Romanticul Alecu Russo este și un precursor al junimismului datorită spiritului critic, a „giudecăţii nepărtinitoare” și a gândirii logice. În calitatea sa de tradiţionalist ortodox și de adept al dacismului, poetul pașoptist anticipează curentele fundamentale ale literaturii române din secolele XIX‐XX. Mihai Cimpoi îl consideră și primul nostru eseist modern, iar Ion Negoiţescu îl numea pe Alecu Russo un homo aestheticus11. Chiar dacă autorul Cântării României este încadrat fie la moderni, fie la tradiţionali, aceste extreme se armonizează: ,,modernul homo aesthteticus se contopește cu omul „primitiv”, „antic”, cu homo primigenius”, de aceea Alecu Russo, „moldovanul ruginit” este atât de modern, conchide Mihai Cimpoi. Nicolae Manolescu apreciază limba română ,,savuroasă” a poetului originar din Basarabia care a scris iniţial în franceză, dar a pledat pentru limba populară. ,,Dintre pașoptiști, el este cel mai echilibrat… atitudinea lui ideologică e totdeauna clară și cumpătată, Russo fiind un om din aluatul eminescian când așază trecutul în contrast cu prezentul”12, scrie N. Manolescu în Istoria critică regretând că opera, în special, Studie moldovană este, pe nedrept, trecută cu vederea. Publicată în iulie 1851, în gazeta Zimbrul din Iași, această lucrarea, semnată cu pseudonim, are caracter polemic, fiind o combatere a cosmopoliţilor care strică limba și obiceiurile, idei începute în Cugetări, militând pentru memorie și respectarea patrimoniului naţional. ,,Vom fi giudecaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar trebuit să facem, vom fi osândiţi nu după greutate vremilor, dar după patima nădejdilor… Nimic nu ne mai leagă cu trecutul și fără trecut o societate este șchioapă. Naţiile, care au pierdut afiliaţia năravurilor părintești îs naţii
nestatornice sau, precum zice vorba era proastă, nici turc, nici turlac”.
(va urma)

l Alecu Russo, Piatra-Teiului, Editura Hyperion, Chişinău, 1991, p. 148.
2 lstoria literaturii române în evocări, de I. Oprişan, Editura Saeculum I.0., Bucureşti, 2001, cap. Vasile Alecsandri, Alecu Russo, p. 76.
3 lbidem, p. 75.
4 Alecu Russo, Piatra-Teiului, p. 228.
5 În monografia Alecu Russo, Editura Tineretului, 1964, p. 81.
6 Alecu Russo, Piatra-Teiului, p. 217.
7 Ibidem, p. 57.
8 Apud Teodor Vîrgolici, monografiaAlecu Russo, p. 122.
9 lbidem, p. 129.
10 lstoria literaturii române din Basarabia /compendiu, Editura Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2003, p. 87-89.
11 lstoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 52.
12 lstoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, p. 270.
13 Alecu Russo, Piatra-Teiului, p. 30.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR