Porto-Franco

Gheorghe Andrei NEAGU sau Paradoxul Luminii

Liviu Pendefunda

Rubrica: Interpretari critice  /  Nr. 276/2019

„Copiii care se iubesc se'mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Înlăntuita umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia Si dispreţul lor Si răsetele Si invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri';
Jacques Prevert


În noapte umbrele se resorb către cer şi mai de-parte până în centrul Universului unde lumina stă înfăsurată în întuneric; din când în când ea exultă şi creatorul o metamorfozează transcendental în Cuvânt. Cuvântul aflat în pâcla matricii primordiale începe a avea şi ea o vizibilă umbră, iar umbra devine ea însăsi o formă de manifestare a luminii. Universul întreg aflat încă în ceaţă este o imensă umbră. Nu noaptea reprezintă misterul, ci umbra, care prin lumina fiinţei sale face sesizabilă noaptea. Aşa am perceput eu noaptea în care un personaj viguros şi soli- tar, absurd de diferit în speranţele sale ne relatează despre un paradox al timpurilor noastre. Şi poate că acest paradox există dintotdeauna de când Arhitectul luminii i-a creat acesteia şi umbră. Despre proza lui Gheorghe Andrei Neagu nu am mai scris, şi nu doar pentru că poesia sa m'a cucerit întrutotul, ci pentru că nu mi se cristalizase uriaşa sa personalitate, deşi omul şi prietenul îmi era permanent aproape. M'am ferit poate şi de subiectivism. Muntele literar care este el trebuie văzut cu adevărat de la o înălţime pe care eu nu o atinsesem. Azi însă sunt convins că atât Slavici, Rebreanu ori Marin Preda, Eugen Barbu sau Buzura ar trebui să accepte că el reprezintă un vârf tot mai semeţ în lantul lor muntos.
După ce m'am închinat în faţa Nunţii negre şi am publicat numeroase fragmente de proză sub semnatura lui Neagu în revista "Contact international", iată că mă aflu în faţa unui roman care mă absoarbe şi identifică cu o lume aparent pierdută şi care se perpetuează obsedant în societatea românească în ciuda progresului aşa-zis civilizator. În timp ce paradoxul are o structură logică, exprimabilă simbolic sau nu, absurdul nu deţine o astfel de structură. Altfel spus, absurdul reprezintă întotdeauna un non-sens, o exprimare imaginativă căreia îi lipseşte orice principiu sau element raţional. Absurdul se află dincolo de posibil şi, cu siguranţă, în afara oricărui demers probabilistic. Chiar dacă omenirea i-a creat probabilitate şi şansa de a deveni certitudine, adică absurdă realitate. Presimt în fiecare pagină a volumului Asezământul1 realitatea unui roman inspirat din experienţa autorului la Căminul Atelier din Odobeşti, aşezământ cu peste patru sute de handicapaţi, întrun fost regat al cumanilor (p.10).
Noaptea era un singur supraveghetor pentru toate etajele. Atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vizitatori şi de gemete care mai de care mai sugestive (p.12)... O beznă adâncă se lăsa în toată incinta. Din când în când, câte un strigăt lugubru sfâşia tăcerea nocturnă, semn că cineva visa violent (p.23). Tabloul unei societăţi degenerate sub fusta PCR, unde viciile îşi dezvoltau tentaculele supravieţuirii, este prezentat în cadrul
unor descrieri remarcabile ale asezământului - un amestec ameţitor, abracadabrant de întreprinderi cu profile diferite, spital, depozit, inserţie de ocupaţie psiho-motorie pentru persoanele cu handicap. În prezenţa unui paradox mintea freamătă, exaltă şi se entuziasmează de propria sa limită, de propria sa „încurcătură" în care se află. Chiar naratorul se caracterizează în activitatea sa de director: Mă duc la cap să pup, mă duc la cur să f.t (p.18), deşi, pe numele lui, Daniel Stefan, era şi un scriitor educat, umanist, sensibil. În schimb, în faţa absurdului noi toţi rămânem preplecşi şi dezorientaţi, năuciţi chiar, astfel încât reacţia noastră oscilează între credibil şi imposibilitate. Romanul prezintă anii în care un însingurat încearcă îmbunătăţirea traiului în aşezământ, înţelegând că paradoxul este o structură logică a limitei, în timp ce absurdul este un eşec al acesteia.
Absurdul îl depăşeşte chiar şi pe autorul care îl descrie, fiindu'i imposibil a`l anticipa, gândi sau exprima, aşezându'l ca o negare a oricărei structuri logice rationale sau intuitive. Limitele rezolvărilor sunt permanent criterii încadrabile însă doar în paradox.
Chiar şi numele personajele pe care le consider inspirate de dramatica realitate sunt alese din lumea corespunzătoare tiparelor: Bujavercă, Cârnăcior, Puiu Ciofârcă, Nicoleta Ciuraru, Corcodel, Ion Cotârlan, Durlănescu, Găozaru, Helciug, Gheorghe Malacu, generalul Măcăroiu, Stefan Mădularu, Milică zis Cainele (ciocănarul de serviciu), Miluşa, popa Popa, Tanţa Prepeleag, Mirel Puţaru, Sorin Sticlaru, Titi Şliţ, Tancău, Tilidon, Ţiripei, amintindu-ne de Caragiale şi nu mai puţin de Viorel Cacoveanu.
Caracterizarea personajelor ne apare revelată nu numai prin nume ci direct - securiştii, mic, bondoc roscat (p.34), sau un domn micuţ Cu părul rar, dat peste cap, lăsdnd să se întrevadă o frunte fngustă deasupra unor sprincene stufoase (p.41), contabilul şef, mic şi pătrat, Cu gâtul scurt şi ceafa groasă, cu fruntea mare si pătrată, cu faţa dură, dar în acelasi timp mieroasă (p.46), amanta fostului director, de statură mijlocie, tunsă scurt, Cu sânii încă tari sub decolteul suficient de răscroit (p.48), secretara, mica, bondoacă, Cu părul albit în cea mai mare parte, poate din cauza văduviei prelungite (p.49) - sau prin opiniile celorlalte personaje, prin acţiunile lor, unde nici poetul nu se dezice - se speriase de umbra sălciilor pletoase,
ce se asterneau în faţa ei, înnegrind si mai mult caldarâmul. Poate ca a vrut să ţipe. Poate nu. Oricum, ţipătul ar fi fost mic şi trist parcă luîndu-si seama, salcia si-a strâns pletele-ntr-o mână de vânt si a lăsat soarele să-si primească nestingherit oaspetele (p.43). Pot asemui pe directorul Stefan Daniel cu anticul Sisif a cărui şansă, deşi nu o întrevedea de la îneput este stânca pe care o cară în spinare şi o tot urcă, ca o asumare a eşecului, fiindcă este un eşec aşteptat, care chiar pare cu trecerea timpului a fi fost căutat. Este eşecul care ne încântă şi care dă sens mişcării, a acţiunii aparent liniare şi care ar putea avea rezolvare în final, un final ce ar fi putut fi un început al rezolvării tuturor elementelor aflate în sfera paradoxului. Spun sferă pentru că aceasta ar avea o limită şi nu ar friza infinitul. Cunosc trei ipostaze ale lui Sisif (cu siguranţă că ele sunt mult mai multe), cel mitic din legendele Greciei antice, cel al lui Albert Camus2 ori cel al lui Octavian Paler3, care în ciuda tragicului paradoxal exprimă bucuria de a trăi sau limita înţeleasă aici ca speranţă. Speranţe şi dezamăgiri. Astfel contrariile se completează, se armonizează şi chiar se susţin reciproc, în sensul că unul din contrarii este premisa celuilalt. Aparent, precum Sisifînghiţit de paradoxul fiinţării, naratorul ni se arată ca un personaj absurd, aflat când într`o pâclă densă, când într`o ceaţă impusă de timpurile „epocii de aur".
Expresia subtilă a limitei sisifice reclamă repetiţia, iar identicul, egalul poartă cu sine povara alterităţii adică a eşecului fundamental. Un leit motiv în lumea în care un miros de urină si de trupuri nespalate amestecat cu mirosul venit din bucătărie din sala de mese, trebuia să le ofere asistaţilor din când în când şi prilejul de a-si ostoi poftele carnale (p.20).
Dacă fenomenologia lui Edmund Husserl4 pune în locul unei epistemologii a interpretării o ontologie a înţelegerii, ne îndepărtăm până la renunţare de maniera gnoseologică, referindu-ne cu precădere la eşec. Până şi securitatea timpului, care interna în aşezământ şi oameni sănătoşi printre handicapaţi, recunoştea că avem din ce în ce mai multe probleme (p.34)5 ... raportate la perioada războiului descrisă de tatăl naratorului: dar atunci era război, nu se construia socialismul (p.35). Descrierile spaţiilor de locuit, ale anexelor şi curţii sunt de un naturalism ce frizează înteadevăr absurdul. Ameliorarea uriaşelor deficite se rezolvă doar prin mită, pile şi intervenţia securităţii şi organelor de partid, urcând până la nivel ministerial. Aducerea absurdului în prim-planul discuţiei se datorează eşecului pe care îI are orice încercare de reducere a fiinţei la nivelul unui sistem închis, îndepărtarea faţă de un orizont deschis către valori şi semnificaţii noi, adică către lume. Aceasta se realizează în roman prin cele şaptesprezece scrisori anonime care, în ciuda faptului că aparţin unui asistat social denotă o asumare a realităţii zdruncinand temerile naratorului ca o reală deschidere către lume fiind, mă repet, expresia asimilării paradoxurilor şi depăşirii absurdului prin acceptarea că acesta doar ni se arată, fără a putea fi cunoscut, ci numai imaginat ca o închisoare a gândurilor.
Întreruperile naraţiunii cu lectura scrisorilor anonime elaborate de un adevărat liric al prozei sunt o desfătare nu numai pentru director ci şi pentru cititorul avizat de succesiunea sadoveniană a unor întamplări pline de afectivitate şi profunzime din viaţa

2 Albert Camus, Le Mythe de Sisyphe, eseu filosofic, 1942.
3 Octavian Paler, Mitologii subiective, Ediţia a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2008
4 Edmund Husserl (8 aprilie 1859, Prosznitz, Republica Cehă - 26 aprilie 1938, Freiburg im Breisgau), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, inspirand pe Martin Heidegger şi Jean-Paul Sartre, folosind metoda "reducţiei fenomenologice" (pheinomenolo- gische Reduktion).
5 Situaţie perpetuată şi In zilele noastre. Citez: De foarte multă vreme, unii dintre asistaţii Caminului Atelier Odobegi care încercau câştige un ban muncind cu ziua pe la patronii din judeţ, au tot povestit despre ceea ce se petrece în instituţia in care trăiesc. Speriaţi de eventualele pedepse "disciplinare" pe care ar fi putut să le primească în urma mărturisirilor făcute, ei nu au fost niciodată de acord spună şi numele. (Ziarul de Vrancea, 1999)... Aceasta din cauză că nu sunt încă incheiate contracte pe acest an cu furnizorii, în lipsa unui buget.... Poate tocmai de aceea asistaţii nu ştiu să mintă, iar unii dintre ei pun situaţia pe seama faptului ca personalul de la bucătărie ar fura din hrana lor. (Ziarul de Vrancea, 2009). Dar sunt şi din ultimii ani referiri în presă din multe alte aşezăminte asemănătoare de zi cu zi a unui asistat talentat. Citez doar câteva fragmente: Apa rece din spălător îmi spală amintirile. Mă frec cu prosopul, până când nădusesc. Asa se freca tata lângă fântâna căzută-n pântecul pământului. El şi cu vecinii o aruncaseră acolo. Hrănindu-se cu apa răcoroasă a pietrelor înţepenite... M-au dat la scoala specială. Eu şi alţii ca mine. Ca niste lăstari izvorâţi din cioturi putregăite ... Nicio povaţă nu mai venea să-mi tulbure visele. Iar visele se prefăcuseră-n porniri. De aceea am ajuns mai târziu aici, în locul acesta unde nu-mi trebuia tabla înmultirii. si nici a împărţirit Aici nu trebuia să impart cu nimeni, pentru că nu aveam ce împărti. Doar să ne înmulţim... Aveam mâncare, aveam femei, aveam si dans si film si muzică. Dar ce n-aveam!? Unii aveau cârje, alţii cărucioare, alţii picioare de lemn, alţii nici atât (pp. 37-38). Scrisorile sunt, deci, precum tablourile dintr'o expoziţie, deliciul cititorului; parcă ar fi un poem de iubire, cu toate imperfecţiunile textului, afirmaţia directorului (p.82), mirat că pe mulţi îi apucase frenezia scrisului (p.97).
Desigur Gheorghe Andrei Neagu dovedeşte un condei mânuit cu măiestrie atât la firul acţiunii, în descrieri cât şi la caracterizarea personajelor. Citez dintr'o altă scrisoare: plec totuşi ducând cu mine povara ninsorii mieilor cu parfum de caise-n florile ucise de frig. Şi port în mine arome ivite brusc la gândul că nu voi gusta caisele oprite din drumul lor (p.183). Este chiar metafora finală, cad o luminiţă apare la capătul tunelului, dar care o ştim doar noi drept o umbră a luminii. O analiză raţională ne obligă de câteva decenii să vorbim de congruenţă, coincidenţă sau concordanţă şi cât mai puţin sau aproape deloc despre identitate sau egalitate. Istoriile se repetă, problema absurdului fiind privită din perspectiva eşecului, cât şi din modalitatea prin care ne raportăm la cunoaştere. Cu regret că textul meu despre Nunta neagră apărut în revista "Contact international" nu şi-a găsit locul în scurtele referinţe de la sfârşitul volumului, mă închin în lectura prozei acestei personalităţi polivalente scriitor, editor de presă literară ("Oglinda literară") şi conducător de cenaclu ("Duiliu Zamfirescu"), proză ce realizează o adevărată lecţie de istorie contemporană, ilustraţie exemplară a fiinţării unor generaţii în derivă sentimentală şi socială.


Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR