Porto-Franco

Luminile ironiei in poveştile realului

Ana Dobre

Rubrica: Cronici amicale  /  Nr. 276/2019

Când un prozator îi creează un univers peste care, orgolios, să se impună ca unic proprietar, şi când acest univers dobandeşte propriul stil recog- noscibil, iar scriitura include o lume cu felul ei de a fi, viabil, veridic şi verosimil, atunci lumea cărţii, a ficţiunii poate concura cu realitatea - o egalează, o depăşeşte sau îi face concurenţă, părând chiar mai reală decât realitatea. Şi, bineînţeles, mai semnificantă.
Generalitatea acestor gânduri găseşte în noua carte a Gabrielei Banu, Misterul dosarului negru(1) o concretizare nu numai credibilă, ci absolut nece- sară, întrucât cu fiecare carte, universul epic spre care aspiră şi pe care l-a construit cu migală de orfevrier, se consolidează în dubla lui dimensiune - realistă şi fantastică.
Când scrie despre realitatea contemporană - Misterul dosarului negru, Alfabetul - Gabriela Banu preferă parabola în care amestecă realismul magic, generator de semnificaţii revelatorii, simbolurile, în care semnele, în dualitatea lor - semnificat/semnificant, generează un ezoteric soft, topit într-o scriitură exoterică. Nu lipseşte plăcerea ironiei, enunţarea ironică presupunând colaborarea cu cititorul.
În primul tratat, Despre tropi (1730), Cesar Cesneau Dumarsais definea ironia ca fiind o figură prin care lăsăm să se înţeleagă contrariul celor ce spunem, drept care cuvintele folosite în ironie n-ar trebui luate în sensul lor literal. Acest fapt lasă loc unor idei accesorii, fapt ce include necesitatea de a cunoaşte meritele şi păcatele, în cazul nostru, ale lumii care intră în decupajul reprezentării ironice, tonul vocii narative, se-nţelege, şi mai ales, trasul cu ochiul, zâmbetul, presupus sprinţar sau complice, al naratorului, chiar şi când alege perspectiva obiectivă de narare.
Gabriela Banu nu adoptă, atunci când meditează epic la relele acestei lumi, nota gravă care ar fi dus- o, poate, într-o scriitură melodramatică. Ea alege ironia care este, întotdeauna, apanajul celor inteligenţi, un mod, cum spune Aristotel, „de a glumi serios". in Retorica, acesta distingea între ironist şi bufon, considerând că ironia este mai demnă la omul liber deck la bufon, întrucât ironistul, om liber, face o glumă în vederea lui însuşi, pe când bufonul, în vederea altuia, pentru a fi pe plac, pentru a obţine favoruri. Ironizând, Gabriela Banu evaluează, din perspectiva unui comic al intenţiei, ia poziţie faţă de un aspect sau altul al realităţii, pe care nu-l acceptă, încercând să repare, prin intermediul iluziei de care dispune - povestea, ceea ce consideră că este de îndreptat. Există, de aceea, în aceste patru naraţiuni, o dimensiune moralistă. Gabriela Banu nu este un narator indiferent, chiar dacă preia, uneori, cu voluptate, perspectiva obiectivă, ca în Misterul dosarului negru, Decameroniada, Alfa-betul. O zi din viaţa unuL.. corp delict este o mică bijuterie epică, prin narare subiectivă, suspans şi, desigur, ironie, sugerând intertextualitatea prin aluzie livrescă la romanul lui Aleksandr Soljenitin, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. in acest caz, Ivan Denisovici este... o muscă, dar una observator neiertător, critic al mediilor pe care le traversează, aşa ca paraua lui Vasile Alecsandri.
Valenţele ironiei se relevă la nivel stilistic în performanţa unor procedee ingenioase constând în parodierea discursului oratoric, în aluzii intertextuale, alternarea unor rime interioare („intr-o noapte fără stele, în coşniţă de nuiele, într-un timp fără de timp şi-n ruinele rebele s-au fost găsit un Dosar Negru. Din piele de porc mistreţ, cu colţuri - nu colţi! - de argint, cu file încondeiate pe o latură şi cu miniaturi reprezentându-l pe Stancastan Măreţul şi Unicul care ar fi împărăţit pe meleagurile acelea."), a registrelor stilistice, relevant în amestecul de arhaisme, cuvinte populare, argotice puse în eprubeta limbii literare, determinat de faptul că eve- nimentul misterios a strâns academicieni, „savanţi de renume mondial", „specialişti de înaltă ţinută". Contrastul ironic se obţine prin numele personajelor: Nini Clondir, Nini Clondir IV, Filofteiu Corcoduş, prin care se obţine epic conturul lumii în latura ei derizorie, supuse, de aceea, scalpelului incisiv al ironiei.
Decameroniada, dublă aluzie lingvistică la Irodiada şi Decameronul lui Boccaccio, incită ironia în dimensiunea lubricului, a concupiscenţei, creând mai mult o atmosferă, căci autoarea nu are nici plăcerea, nici înclinarea spre descrieri de alcov gen Michel Houllebecq. Gabriela Banu păstrează câteva date ce trimit la Boccaccio, nu pentru a imita, ci pentru a crea propria variaţiune pe o temă dată. Trei cupluri, Ion Tzafandache-Silveriada, Ramses Oinacu- Antonella, Emilian Ciulitu-Ciulita, se regăsesc într- o „sală de ospeţe a cetăţii de mucava", echivalent al hanului, la finalul unui chef monstruos, într-o „harababură teribilă", promiscuă. Gabriela Banu are plă- cerea descripţiei indirecte, sugerând, prin harababura obiectelor, harababura morală, o decameroniadă, într-o totală confuzie a relaţiilor, care pune sub semnul altui mister cuplurile şi numărul personajelor.
Observaţiile strict obiective şi preponderent critice ale muştei, „corp delict", din O zi din viaţa unui... corp delict, vizează aspecte ale realului, mod indirect pentru Gabriela Banu de a sugera propria atitudine critică faţă de condiţia creatorului (,,...Stă la o masă şi vorbeşte singur - şi bea... «Scriu... De ce scriu? De prost... Ultima carte m-a costat trei pensii, că acuma aşa e: autorul plăteşte ca să publice, iar ăilalţi se dau loviţi dacă-i întrebi de vânzarea cărţii, cică nu s-a dat niciuna... Mai bine emigrez în State... da' nu mi-au dat paşaport... Şi nici nu ştiu dacă o fi mai bine... Hm...»"), învăţământ, justiţie, domeniile cele mai vulnerabile, astăzi. Scriitorul nu trebuie să propună soluţii. Pentru a face concurenţă stării civile, el trebuie doar să inventarieze tarele şi să le introducă în propria reprezentare artistică.
Alfa-betul este proza cea mai amplă, un mic ro-man de moravuri, în nota parabolei, cu instrumentele ironiei, maliţiei, persiflării, ce atinge nivelul unui comic neiertător, în care sarcasmul este unul dintre ingredientele esenţiale. Este proza care concretizează din plin consideraţiile estetice despre valorile şi funcţiile ironiei, revelatorie pentru scriitura, stilul şi pentru partitura ironiei din creaţia Gabrielei Banu, elemente care o definesc ca prozatoare în căutarea unui mod original de reprezentare artistică.
Realismul magic din această proză îşi creează propriul fantastic, intratextual şi extratextual. Faptul inadmisibil prin raţiune este interiorizat de Andrada care ascultă, preia şi colportează poveştile Crinei, oferind un punct de vedere realist - modul deformant de percepere a realităţii explicabil prin depresia eroinei. Nici cititorul nu este exclus de la propria decizie în faţa inadmisibilului. În indecizia acestuia, gen fost-au vis sau realitate?, stă, cum spune Tz. Todorov, natura fantasticului, straniu sau miraculos. Optând pentru soluţia realistă - explicaţia faptelor inadmisibile raţional, prin schizofrenia Crinei, sau pentru cea fantastică, admiţând, adică, faptul că realitatea se conduce după legi pe care nu le cunoaştem, cititorul optează pentru propriul mod de a integra fantasticul dimensiunii realiste. Gabriela Banu îşi creează fantasticul său, unul cu implicaţii SF, întrucât amestecă planurile terestru-extraterestru, sugerează cuantele şi-l menţine până la final misterios pe Orio, personajul răspunzător de toate aceste indecizii, ca teme ale eu-lui şi tu-ului.
Plăcerea pentru mister este dominantă, ceea ce justified alegerea ca titlu a unei sintagme ce-l include. Misterul ţine de scriitura Gabrielei Banu, scriitoarea care nu şi-a epuizat nici temele, nici resursele, nici ironiile. Zâmbetul complice al autoarei trece dincolo de lumea pe care a creat-o ajungând până la noi, cu întreaga partitură a ironiei.

1.Gabriela Banu, Misterul dosarului negru, Editura Betta, Bucureşti, 2019.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR