Porto-Franco

„CAMPIA IŞI REVENDICA ALTARUL" de Tudor Amza

Ică Sălişteanu

Rubrica: Interpretari critice  /  Nr. 276/2019

Tudor Amza te invită, mai mereu, "cu visele la masă ", ca la o ceremonie a spovedaniei, făcându-te părtaş şi custode la toţi îngerii şi demonii care-l bântuie. O face cu blândeţe şi sinceritate parcă implorând divinitatea ca răul să nu mai fie repetabil, iar câmpia să fie limanul unde "îşi îngroapă numele în pământ", cu privirea ţintită către un soare care iese, în fiecare dimineaţă, din acelaşi pământ "care-şi strigă setea", într-o epifanie a cosmosului, în toată măreţia sa.
La Tudor Amza trebuie să te gândeşti ca la "mirabila sămânţă", esenţa zeiască a câmpiei române. Prin frumoasa şi complexa persoană care este, câmpia îşi revendică deopotrivă şi "altarul" dar şi preotul.
Rolul de preot şi-l ia în serios, când aproape cu tragism, în totală contradicţie cu marele Blaga ("eu cred că vesnicia s-a născut la sat") ne explică cu inima sângerândă că "eternitatea a murit la ţară" şi că:
"ne pleacă în exil câmpia
şi munţii cu păduri ne pleacă
la Iară a rămas doar via
dar şi aceea nesăpată"
si
"cu greu bunicii îşi mai cresc nepoţii,
ulcioarele duc dorul după vin,
la ţară au rămas doar morţii": (pag.183)
Sensibilitatea poetului, imaginează adevărate şedinţe galactice, în care se consemnează că "în văzduhul fugar" a "făcut şi bine" a "făcut şi rău" însă niciodată n-a fost asa de tâlhar încât să-şi însuşească din binele altcuiva ("să-mi însuşesc din binele tău").
"Din satul cu tălpile goale"este aproape silit să adopte poziţia rugii, spre a împiedica, poate, ca "într-o zi în arşiţă şi foc" câmpia să fie tentată "să piece în apus", îndemnându-i pe cei rămaşi şi îndemnându-se "s-o udăm cât încă mai e timp" (pag.66).
În satul lui Tudor Amza (nume şi de Domn şi de haiduc) "scheaună salcâmii", şi unei "haimana de ciocârlie" la care se încumetă să-i facă "cuibusor".
„Mamei" care ţine loc de ancoră existenţială.
Merită să consemnăm:
"Cât de frumos au nins anii pe umerii tăi,
Mamă, care-ai strâns în priviri numai dor,
Aşteptând să-ţi crească copii, flăcăi
Şi să-i vezi, în sfârşit, la casele lor.
El, poetul câmpiei este înfrăţit cu mierla care:
"La mine în curte e zilnic văzută
Cum psalmii îi joacă cu glas tremurând"
"Ca iubirea să poată pătrunde
În singurătatea durerilor noastre" (pag.49).
Şi totuşi în "Dragoste de golan" este tentat să-l provoace, în astral, pe Esenin, parcă invitându-l săi fie notar când:
"Hai să încheiem un târg
Parafat lângă icoane,
Că mă vei iubi cu sârg
Chiar de-mi zic unii golane..." (pag.90).

Să-şi valideze înţelepciunea propune :
"În viaţă nu înseamnă doar să plângi,
Ci şi să ştii când trebuie să pled " (pag.87)
şi unde "să fii călăuza paşilor mei, plecaţi să te întâlnească pe tine" este ordin de zi.
Cu sufletul răvăşit şi inima rănită iremediabil, el "părintele ascuns" contemplă cu "privirea spre cer" cum: "zorii risipesc noaptea
duc dorul lui Cosmin" iar el "alesul, care poartă sacul cu daruri date de băiatul meu, pe care să le-mprăştii în tot satul', cu demnitate şi stoicism, îşi mocneşte drama, silinduse să existe, fiindcă mai are o gramadă de lucruri de spus, până când va ajunge "la hotarul zăpezilor" sale şi ca noaptea-n "sute de poveşti", liber doar cu gândurile sale "ziditlângă poartă" aşteptând ca "oricând şi oricum", poarta să se deschidă pentru o imposibilă apariţie (pag.164), care să-i confirme că plecarea de aici s-a făcut "de poveri dezlegat" ca acolo în popasul predestinat Cosmin "să aibă cât mai multă lumină" (pag.163).
O face mărturisind :
"Spun Tatăl Nostru gândului de dor, Privind la cer, cum mama m-a'nvăfat; " si că:
"Îmi ard obrajii, muguri în făclii,
La mine-n suflet este viscol mare...
Dacă-i plecat, aştept să şi revii
Înfrunzărit de-un zâmbet pe cărare." (pag.157) Consolându-se cu singura soluţie rămasă,
"Când pe cer s-o lumina
Am să-mi iau nepoţii-n braţe
Si-am să le arăt o stea ".
Si mai adânc:
"Te văd la streasina odăii
Cum apă bei din veacul tău,
umple tata cana zilnic
Să-I poţi găsi pe Dumnezeu"

Unde să-i poată duce "de toate, nimic nu am să uit; speranţă, chin, iubire, aşa cum ne-a fost soarta", clopotniţându-şi mereu menirea, de-a nu-şi permite somnul până când nu va prinde criminalul, chiar ascuns "după o stea', (vocaţie de Vitoria Lipan - varianta masculină). (pag.136).
Odată citită, poezia lui Tudor Amza îţi rămâne în memorie ca o lacrimă de pe obraz rămasă neştearsă şi pe care oglinda ţi-o arată în permanenţă, îndemnându-te să fii mai bun, mai drept şi mai generos, chiar şi atunci când împarţ" cu "un plop smintit" frunzele care-ţi zăvorăsc un orizont inutil.
Nouă celor care vom evita zăvorul frunzelor de "plop smintit" nu ne rămâne decât să privim cerul noptilor senine, din câmpia română, imaginândune că satele câmpiei vor fi iarăşi populate şi că râsul necenzurat al copiilor va fi semn de renaştere, şi că sacrificiul lui Cosmin a fost aproape ritualic (ca la vechii traci) spre a aduce peste noi o noua binecuvântare, şi a estompa "povara lunii turmentată".

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR