Porto-Franco

UN POET AL CÂMPIEI:Tudor Amza

Tudor Amza

Rubrica: Poezie  /  Nr. 276/2019

Poem adânc
Eu m‐am născut într‐un cuibar stelar,
Un vălătuc de iarbă cu rouă picurat,
Și înfrăţit cu spicul de grâu într‐un altar
Ca piatră de hotar pe câmp ne‐am aruncat.

Sunt botezat acolo,în câmpie,
Cu mierea de salcâmi și 'ncoronat cu flori,
Arcașul de nădejde cu inima în glie,
Pierdut sunt în iubire,murind tu să nu mori.

Acolo, pe uliţă, mustește cuibărită
Copilăria ‐ aur inelat în stânci,
Acolo, câmpia,cu apa‐nfrăţită
Îmi murmură‐n sânge poeme adânci.

Un strop din câmpie la mine‐i un munte,
Ce acoperă sânul ei alb de ţipar,
Fiindcă știu că‐i vegheată de sălcii cărunte
Cu bolta proptită în cerescul altar.

Pescărușii bucureșteni
Îi auzi zilnic
atingând scoarţa pianului
în palma blocurilor
din cartier,
cucurugind manele
pe ţipătul valurilor
din curcubeul fântânilor arteziene
stârnite de forfota cotidiană
a atâtor tramvaie.
Penajul alb strălucește
pe crucile bisericilor
reverberând
în cimitirele din apropiere,
unde cei plecaţi
își dorm somnul de veci
stropit cu parfumul lăcrimarului,
vânturând în inimile noastre
amintirile celor plecaţi.
De aceea,
cârdurile de pescăruși,
turiști în capitala
năpârlită de soare,
nu‐și pun niciodată
lacăt la ţipătul lor.

Surori fără păcat
Au revenit din zările albastre
Un cârd de berze
de‐oboseală frânt,
Să‐și caute cuibul prin curţile noastre
Distruse de ploi sau poate de vânt.

Au făcut drum lung să vină acasă,
Nu erau așteptate cu pâine și sare,
Dar primiseră veste că‐i vreme frumoasă
Și‐i zăpada topită mângâiată de soare.

Ajunse aici, în câmpiile vaste,
O iarnă geroasă a întors pribegia
Și au murit îngheţate surorile noastre,
Cu lacrimi acum îmbrăţișează câmpia.

De‐atunci, privind în urma lor
Am un regret în inimă legat,
Să fi plecat prin viscol să dăm un ajutor
Acestor minunate surori fără păcat.

Cununie eternă
Așează‐mi Doamne pe creanga
unui gând
fructele visărilor mele
prelinse din icoana
măslinului scrumuit
de atâtea mirări
cât să îngăduie cuvintelor
să le descrie..
Și prinde‐mi Doamne zbuciumul
ascuns după ochelarii fumurii
într‐o îmbrăţișare continuă
în care livezile cerului
să‐și scuture floarea
peste roadele câmpiei
biciuită de secetă
pentru ca Măria Sa Curcubeul
să ne cuprindă în braţe pe toţi
într‐o cununie eternă.

Alergând după dragostea ta
Prin visul îmbrăţișărilor mele
Inventând fulgerări te rog să nu treci
Neliniști înrolate în convoaie de stele
Să îmi stea strajă dimineţilor reci

Și reazimă cerul pe liniștea serii
Catedrale uitate pe obrajii fierbinţi
Unde umerii poemelor verii
În cuib își adună cuminţi

Potire cu mir rânduit după gând
Meșteșug învăţat al iertării trecute
Spălate cu șoapte de lună plângând
Pe pajiștea vieţii se fac nevăzute

Și‐aleargă săngerând după dragostea ta
Rostogolind orizonturi în salcâmii 'nfloriţi
Cu mierea pe crengi în ţărâna‐aș sclupta
Tot zbuciumul lacrimei mele fierbinţi.

Murind în iubire
Și lasă‐mi în dar neliniștea ta
cuibărită în lanul de gânduri
ţărână în braţe și‐n inima mea
cămașă la o troiţă de scânduri

Dacă privirile mele iau în braţe sărutul
trimis să adape cu flori de cais
tot cuibul de mierle unde trecutul
construiește o potecă de iubire în vis

Ce duce spre poiana sânilor tăi
luceferi sfioși în lanul cu grâu
care poartă în plete miros de flăcăi
plecaţi să colinde seara târziu

Că frunzărită‐i cărarea ce duce la ţărm
Unde ploaia cu flăcări fulgeră‐n miere
numărând nisipul unde îngerii dorm
înveliţi cu veșminte ţesute‐n tăcere

Fiindcă lumina din sânge petrece
rostogolite doruri prin ochi de fecioară
un foșnet grăbit al valului rece
ca murind în iubire nicicând să nu moară.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR