Porto-Franco

Trei cărţi de Silvan G. Escu

Ana Dobre

Rubrica: Interpretari  /  Nr. 276/2019

Silvan G. Escu a publicat până acum trei volume: Necerute justificări(1), Minut infinit(2) şi Prieten cu umbra duşmanului(3), primele două reprezentative pentru ipostaza de poet a autorului, al treilea, de minieseuri şi tablete, relevând ipostaza de scriitor-cetăţean. Poetul este în lume şi în afara ei, o observă şi o contemplă cu ochiul rece sau cald al celui care empatizează cu ordinea fizică si metafizică a lumii.
Ambele volume de poezii, Necerute justificări şi Minut infinit, sunt prefaţate de poetul însuşi care deschide, astfel, uşa universului pe care-l creează, însoţind-şi, totuşi, creaţia de un cuvânt lămuritor, un fel de privire din interior, deşi crede că nimeni nu are nevoie de aceste „(necerute) justificări"; o face pentru a facilita „vizita" în imaginarul său poetic.
Când încearcă să-şi expliciteze creaţia, orice creator va pune, inevitabil, accentul pe intenţia/intenţiile sale, pe virtualităţile demersului şi nu pe concretizarea sau întruparea sentimentului, a trăirilor în cuvânt şi a cuvântului în poezie. Silvan G. Escu nu face excepţie.
El semnalează „poezia cea mai dragă”; Necerute justificări, pe care o deleagă să-l reprezinte, alegândo ca titlu al volumului; semnalează, de asemenea, „tonul revoltător de trist", insistând pe ideea că poeziile „sunt croite pe textura sufletului" său. Tonalitatea surprinde, într-adevăr, pentru că omul Silvan G. Escu afişează o atitudine optimistă, tonică, drăcuşorul ironiei fiind mereu prezent...Dar, nu acest Silvan G. Escu scrie, ci celălalt, cel ascuns ochiului contemporanilor, acel eu profund, răspunzător de partea eternă a fiinţei. În acest context, nu există nicio ruptură între modul de a fi şi modul de a se exprima liric. Poetul duce cu sine în lume o tristeţe dată de conştientizarea tuturor relelor existenţei, de zădărnicia oricărui efort de a opri timpul în trecerea lui ireversibilă, iar reflexiile acestor trăiri pot lua turnura tristeţii metafizice, a nostalgiei.
Desigur, poetul nu trebuie să se justifice pentru ceea ce face sau pentru ceea ce scrie, el fiind răspunzător numai şi numai de imperativul interior al creaţiei. Dacă, totuşi, simte nevoia unei clarificări, o face doar pentru a-şi exprima concepţia proprie despre creaţie, despre condiţia creatorului.
Poezia omonimă Necerute justificări abordează tema trecerii ireversibile a timpului în relaţie cu durata individuală, cu segmentul de timp oferit de Divinitate fiecăruia pentru a-şi împlini destinul. În fra zare largă, poetul contemplă trecerea („Dacă nu curg odată cu râurile toate, înseamnă oare că nu duc dor de albie,/ Înseamnă cumva că - necurgând - nu voi ajunge niciodată ca ele, în mare?..."), dar nu poate rămâne absolut obiectiv, întrucât trecerea iremediabilă îl include şi pe el. De aici, subiectivitatea accentuată care determină resimţirea hiperbolizată a durerii. Poetul poartă propria durere, dar şi pe cea a umanităţii. Dubla povară îl face să-şi înţeleagă rostul ca om şi ca poet în relaţie cu întreaga fire de la care poate învăţa zborul, avântul, puritatea, statornicia.
Căutarea identităţii, nevoia clarificării eului prin confesiune sunt alte teme ale volumului Necerute justificări în poezii ca Întrebări inutile, În căutarea timpului pierdut, Dor de vis, De-a gândul, Ce, cine, unde sunt, Tăcere, Clepsidra, Vârsta de apoi, Introspecţie, Eu din eu. O alta este tema iubirii, o iubire curtenească, spiritualizată, expurgată de povara cărnii - lubire ireală, Ochi în ochi, Tie, Ajută-mă, Mărţişor unicat.
Minut infinit se centrează pe obsedanta temă a timpului, privit în dubla lui dimensiune - obiectivă şi subiectivă, ca timp istoric, încadrabil măsurătorilor clepsidrei terestre, egal cu sine în trecerea lui prin milenii, secole, decenii, ani, ireversibil în raport cu trecerea eternă, şi ca timp mitic, relativ, în funcţie de percepţia subiectivă a fiecăruia, reversibil prin rememorare şi creaţie.
Silvan G. Escu resimte aceeaşi fragilitate a omului în relaţia cu timpul, un „timp hain", mai ales atunci când calcă, din neatenţie sau grabă, „peste tâmplele timpului", grăbindu-l, făcându-l nerăbdător, grăbind secundele să se adune în „părul nins" sau în semnele tălpii, încă „din începuturi , din acel moment astral în care eul s-a înscris în propria durată: „Si tot de atunci, din începuturi,/ Din ochi îmi curg râuri de fluturi/ Ce se îndreaptă grăbiţi/ Spre oceanul de maci,/ În straturi de lacrimi sădiţi/ Pentru împlinirea minutului".
În minutul infinit, poetul imprimă semnele timpului şi semnele sale: pasărea de piatră, o floare de colt, „născută întâmplător" în „genunchiul julit al unei capre negre", cheia potrivită - cuvântul şi necuvântul. Interogaţiile nu-l părăsesc. „Unde-i lumea?", se întreabă poetul, deşi semnele acestea îl copleşesc peste tot: „Camere goale peste tot,/ Paclă groasă, întunecime/ Unde este întreaga lume?"... Poetul resimte acut absenţa unui sens, clamându-şi solitudinea, înstrăinarea: „Numai eu, singur afară,/ Afară din lumea tăciune/ Şi-un pic afară din mine". Starea poetică este uneori extatică: „Tot timpul mă minunez", alteori, pesimistă, înregistrand nimicnicia lumii, vanitatea ei.
Din necuvăntul evadat din vorbire, Silvan G. Escu deduce absurdul absolut al unei lumi care condamnă la neîmplinire, limitând viaţa prin moarte, condiţie tragică pe care omul nu o poate depăşi: „Mi-e o teamă cumplită de ambele căi,/ Nu ştiu precis de care îndemn să ascult,/ Ce oare anume să fac, să strig sau să tac,/ in faţă să merg sau, poate, în spate s-apuc?"
Totuşi, omul îi poate deschide pro priafereastră spre lume, de unde să poată contempla spectacolul lumii şi al umanităţii. Această deschidere nu linişteşte spiritul însetat de completitudine. Mai mult, deschiderea accentuează insecuritatea, întru-cât dilată timpul şi măreşte, astfel, incertitudinile existenţiale: „Oare, să fie fereastra de vină?/ Sau e fireasca năzuinţă a omului,/ Care visează alt om să devină,/ in viaţă să fie el însuşi mereu.// Omul acela se pare că-s eu,/ Unul real. Sau rodul visului?"
Prieten cu umbra duşmanului reuneşte scrieri la limita dintre eseu, tabletă şi poem în proză, înclinand, totuşi, mai mult spre tabletă. Prima, Nicăieriul, este un poem în proză, construit pe metafora eliadescă a casei fără uşi şi ferestre, metaforă aso- ciată de Mircea Eliade unei societăţi totalitare, dictaturii. La Silvan G. Escu, este metafora destinului propriu în care omul rătăceşte singur într-un nicăieri în raport cu lumea şi cu sine, aşteptând de la Dum- nezeu revelkia sensului: „Lumea pe care o caut doar Dumnezeu mi-o poate scoate în cale, dezvelind-o de întunericul mai orb decât noaptea".
Din aceste sensuri decelabile sub scutul imagi- nilor, se pot deduce altele care să releve titlul - Prieten cu umbra du.şmanului. Unul ar putea fi dat de sugestia dublului, a unui alter-ego, al unui celălalt care este, în intimitatea cea mai profundă, şi duşmanul şi prietenul fiecăruia, alcătuindu-i luminile şi umbrele.
Ceea ce ordonează haosul este iubirea pe care Silvan G. Escu a primit-o necondiţionat, după măr- turial clară, de la bunica şi de la căţeluşa Sara... in rest, el se simte într-un nicăieri şi într-un departe pe care şi le asumă orgolios: „De fapt, sunt tare de- parte de mine ca normalitate"... Ca anormalitate, însă, lucrurile stau altfel. Silvan G. Escu fnoată prin timp, se reazemă de un vis, interogându-şi neliniştile, spaimele, incertitudinile. Sub „pătura singurătăţii", „prietena fidelă", el se învăluie, ca romanticii, nu în mantia singurătăţii, ci a literaturii, de la miracolul căreia aşteaptă decelarea sensurilor din rostogolirea eternă, din „abisul infinitului".
Temele obsedante din poezie revin şi aici. Trecerea ireversibilă asociată cu motivul vanitas vanitatum se relevă în Viaţa ca o părere, pe ideea vieţii ca vis, iluzie, maya. Real şi ideal se amestecă în reprezentările eului. Realitatea cea aievea este evanes- centă, cea a eului, impenetrabilă. Desenul din covor, metafora lui Henry James, îi revelează sensurile abia la final, prinfin moarte.
Apar şi temele prezentului. Eminescu, de exemplu, în tableta cu nuanţă polemică intitulată Eminescu nu mai este?, dar şi în Ce mai vrem de la el? Silvan G. Escu crede cu fiecare fibră a fiinţei că Eminescu ESTE, este chiar „mai viu ca oricând". intrebarea fundamentală nu se referă la existenţa/ nonexistenţa lui Eminescu. Nu. intrebarea fundamentală pe care şi-o pune autorul este dacă îI merităm noi trăirea întru veşnicia limbii române... Idio- sincraziile faţă de personalitatea acestuia sunt explicate de Silvan G. Escu prin neputinţa şi lăcomia noastră care exclud generozitatea respectării daru- rilor sale: „Deşi ne-a dat totul, noi tot mai vrem, me- reu şi mereu, ceva de la el, fiindcă ne-a obişnuit să primim şi pentru că nu ne simţim întru totul stăpani pe picioarele noastre, moi încă, având genunchii îndoiţi de umilinţa neîmpliniţilor, a neputincioşilor".
Multe dintre tabletele-eseu pleacă de la fapte diverse, de la evenimente ale istoriei contemporane - Brexit-icid, Or not to be, de la oamenii vii ai realitkii. Aşa este Lorelei, fetiţa evocată în imbrătişare cu ochii şi Aripi ascunse In gene, caştigătoarea concursului Românii au talent. Cele mai multe îl fixează pe autor în cuantele acestui prezent ale cărui clipe le fixează în cuvintele revelatorii ale literaturii: Idiot, Am uitat că sunt viu, Avem nevoie de mâine. Nu lipsesc toposurile stabilităţii care dau sentimentul siguranţei, al protecţiei. Casa copilăriei - cuibul vieţii este unul dintre ele. „Am purtat-o cu mine peste tot", mărturiseşte autorul, casa aceasta fiind un reper fundamental, punctul necesar de unde pornind poţi cuceri lumea.
Cele trei cărţi publicate până acum de Silvan G. Escu îi reflectă, la limita fidelităţii cu infidelitatea confesiunii, structura interioară, misteriile fiinţei, întrucât un creator este mai mult ceea ce nu reve- lează deck ceea ce relevă aparent prin comportamentul public sau prin nivelul de suprafaţă al scrii- turii. Între metaforele poeziei şi cele ale prezentului, Silvan G. Escu se află cu întreaga lui lume. Trebuie doar descoperit.

1 Silvan G. Escu, Necerute justificări, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2016;
2 Silvan G. Escu, Minut infinit, Editura Astralis, Bucureşti, 2017;
3 Silvan G. Escu, Prieten cu umbra duŞmanului, Editura Astralis, Bucureşti, 2018.

 

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR