Silvan G. Escu a publicat până acum trei volume: Necerute
justificări(1), Minut infinit(2) şi Prieten cu umbra duşmanului(3), primele
două reprezentative pentru ipostaza de poet a autorului, al treilea, de minieseuri
şi tablete, relevând ipostaza de scriitor-cetăţean. Poetul este în lume şi
în afara ei, o observă şi o contemplă cu ochiul rece sau cald al celui care
empatizează cu ordinea fizică si metafizică a lumii.
Ambele volume de poezii, Necerute justificări şi Minut infinit, sunt prefaţate
de poetul însuşi care deschide, astfel, uşa universului pe care-l creează,
însoţind-şi, totuşi, creaţia de un cuvânt lămuritor, un fel de privire din
interior, deşi crede că nimeni nu are nevoie de aceste „(necerute) justificări";
o face pentru a facilita „vizita" în imaginarul său poetic.
Când încearcă să-şi expliciteze creaţia, orice creator va pune, inevitabil,
accentul pe intenţia/intenţiile sale, pe virtualităţile demersului şi nu pe
concretizarea sau întruparea sentimentului, a trăirilor în cuvânt şi a cuvântului
în poezie. Silvan G. Escu nu face excepţie.
El semnalează „poezia cea mai dragă”; Necerute justificări, pe care o deleagă
să-l reprezinte, alegândo ca titlu al volumului; semnalează, de asemenea,
„tonul revoltător de trist", insistând pe ideea că poeziile „sunt croite
pe textura sufletului" său. Tonalitatea surprinde, într-adevăr, pentru
că omul Silvan G. Escu afişează o atitudine optimistă, tonică, drăcuşorul
ironiei fiind mereu prezent...Dar, nu acest Silvan G. Escu scrie, ci celălalt,
cel ascuns ochiului contemporanilor, acel eu profund, răspunzător de partea
eternă a fiinţei. În acest context, nu există nicio ruptură între modul de
a fi şi modul de a se exprima liric. Poetul duce cu sine în lume o tristeţe
dată de conştientizarea tuturor relelor existenţei, de zădărnicia oricărui
efort de a opri timpul în trecerea lui ireversibilă, iar reflexiile acestor
trăiri pot lua turnura tristeţii metafizice, a nostalgiei.
Desigur, poetul nu trebuie să se justifice pentru ceea ce face sau pentru
ceea ce scrie, el fiind răspunzător numai şi numai de imperativul interior
al creaţiei. Dacă, totuşi, simte nevoia unei clarificări, o face doar pentru
a-şi exprima concepţia proprie despre creaţie, despre condiţia creatorului.
Poezia omonimă Necerute justificări abordează tema trecerii ireversibile a
timpului în relaţie cu durata individuală, cu segmentul de timp oferit de
Divinitate fiecăruia pentru a-şi împlini destinul. În fra zare largă, poetul
contemplă trecerea („Dacă nu curg odată cu râurile toate, înseamnă oare că
nu duc dor de albie,/ Înseamnă cumva că - necurgând - nu voi ajunge niciodată
ca ele, în mare?..."), dar nu poate rămâne absolut obiectiv, întrucât
trecerea iremediabilă îl include şi pe el. De aici, subiectivitatea accentuată
care determină resimţirea hiperbolizată a durerii. Poetul poartă propria durere,
dar şi pe cea a umanităţii. Dubla povară îl face să-şi înţeleagă rostul ca
om şi ca poet în relaţie cu întreaga fire de la care poate învăţa zborul,
avântul, puritatea, statornicia.
Căutarea identităţii, nevoia clarificării eului prin confesiune sunt alte
teme ale volumului Necerute justificări în poezii ca Întrebări inutile, În
căutarea timpului pierdut, Dor de vis, De-a gândul, Ce, cine, unde sunt, Tăcere,
Clepsidra, Vârsta de apoi, Introspecţie, Eu din eu. O alta este tema iubirii,
o iubire curtenească, spiritualizată, expurgată de povara cărnii - lubire
ireală, Ochi în ochi, Tie, Ajută-mă, Mărţişor unicat.
Minut infinit se centrează pe obsedanta temă a timpului, privit în dubla lui
dimensiune - obiectivă şi subiectivă, ca timp istoric, încadrabil măsurătorilor
clepsidrei terestre, egal cu sine în trecerea lui prin milenii, secole, decenii,
ani, ireversibil în raport cu trecerea eternă, şi ca timp mitic, relativ,
în funcţie de percepţia subiectivă a fiecăruia, reversibil prin rememorare
şi creaţie.
Silvan G. Escu resimte aceeaşi fragilitate a omului în relaţia cu timpul,
un „timp hain", mai ales atunci când calcă, din neatenţie sau grabă,
„peste tâmplele timpului", grăbindu-l, făcându-l nerăbdător, grăbind
secundele să se adune în „părul nins" sau în semnele tălpii, încă „din
începuturi , din acel moment astral în care eul s-a înscris în propria durată:
„Si tot de atunci, din începuturi,/ Din ochi îmi curg râuri de fluturi/ Ce
se îndreaptă grăbiţi/ Spre oceanul de maci,/ În straturi de lacrimi sădiţi/
Pentru împlinirea minutului".
În minutul infinit, poetul imprimă semnele timpului şi semnele sale: pasărea
de piatră, o floare de colt, „născută întâmplător" în „genunchiul julit
al unei capre negre", cheia potrivită - cuvântul şi necuvântul. Interogaţiile
nu-l părăsesc. „Unde-i lumea?", se întreabă poetul, deşi semnele acestea
îl copleşesc peste tot: „Camere goale peste tot,/ Paclă groasă, întunecime/
Unde este întreaga lume?"... Poetul resimte acut absenţa unui sens, clamându-şi
solitudinea, înstrăinarea: „Numai eu, singur afară,/ Afară din lumea tăciune/
Şi-un pic afară din mine". Starea poetică este uneori extatică: „Tot
timpul mă minunez", alteori, pesimistă, înregistrand nimicnicia lumii,
vanitatea ei.
Din necuvăntul evadat din vorbire, Silvan G. Escu deduce absurdul absolut
al unei lumi care condamnă la neîmplinire, limitând viaţa prin moarte, condiţie
tragică pe care omul nu o poate depăşi: „Mi-e o teamă cumplită de ambele căi,/
Nu ştiu precis de care îndemn să ascult,/ Ce oare anume să fac, să strig sau
să tac,/ in faţă să merg sau, poate, în spate s-apuc?"
Totuşi, omul îi poate deschide pro priafereastră spre lume, de unde să poată
contempla spectacolul lumii şi al umanităţii. Această deschidere nu linişteşte
spiritul însetat de completitudine. Mai mult, deschiderea accentuează insecuritatea,
întru-cât dilată timpul şi măreşte, astfel, incertitudinile existenţiale:
„Oare, să fie fereastra de vină?/ Sau e fireasca năzuinţă a omului,/ Care
visează alt om să devină,/ in viaţă să fie el însuşi mereu.// Omul acela se
pare că-s eu,/ Unul real. Sau rodul visului?"
Prieten cu umbra duşmanului reuneşte scrieri la limita dintre eseu, tabletă
şi poem în proză, înclinand, totuşi, mai mult spre tabletă. Prima, Nicăieriul,
este un poem în proză, construit pe metafora eliadescă a casei fără uşi şi
ferestre, metaforă aso- ciată de Mircea Eliade unei societăţi totalitare,
dictaturii. La Silvan G. Escu, este metafora destinului propriu în care omul
rătăceşte singur într-un nicăieri în raport cu lumea şi cu sine, aşteptând
de la Dum- nezeu revelkia sensului: „Lumea pe care o caut doar Dumnezeu mi-o
poate scoate în cale, dezvelind-o de întunericul mai orb decât noaptea".
Din aceste sensuri decelabile sub scutul imagi- nilor, se pot deduce altele
care să releve titlul - Prieten cu umbra du.şmanului. Unul ar putea fi dat
de sugestia dublului, a unui alter-ego, al unui celălalt care este, în intimitatea
cea mai profundă, şi duşmanul şi prietenul fiecăruia, alcătuindu-i luminile
şi umbrele.
Ceea ce ordonează haosul este iubirea pe care Silvan G. Escu a primit-o necondiţionat,
după măr- turial clară, de la bunica şi de la căţeluşa Sara... in rest, el
se simte într-un nicăieri şi într-un departe pe care şi le asumă orgolios:
„De fapt, sunt tare de- parte de mine ca normalitate"... Ca anormalitate,
însă, lucrurile stau altfel. Silvan G. Escu fnoată prin timp, se reazemă de
un vis, interogându-şi neliniştile, spaimele, incertitudinile. Sub „pătura
singurătăţii", „prietena fidelă", el se învăluie, ca romanticii,
nu în mantia singurătăţii, ci a literaturii, de la miracolul căreia aşteaptă
decelarea sensurilor din rostogolirea eternă, din „abisul infinitului".
Temele obsedante din poezie revin şi aici. Trecerea ireversibilă asociată
cu motivul vanitas vanitatum se relevă în Viaţa ca o părere, pe ideea vieţii
ca vis, iluzie, maya. Real şi ideal se amestecă în reprezentările eului. Realitatea
cea aievea este evanes- centă, cea a eului, impenetrabilă. Desenul din covor,
metafora lui Henry James, îi revelează sensurile abia la final, prinfin moarte.
Apar şi temele prezentului. Eminescu, de exemplu, în tableta cu nuanţă polemică
intitulată Eminescu nu mai este?, dar şi în Ce mai vrem de la el? Silvan G.
Escu crede cu fiecare fibră a fiinţei că Eminescu ESTE, este chiar „mai viu
ca oricând". intrebarea fundamentală nu se referă la existenţa/ nonexistenţa
lui Eminescu. Nu. intrebarea fundamentală pe care şi-o pune autorul este dacă
îI merităm noi trăirea întru veşnicia limbii române... Idio- sincraziile faţă
de personalitatea acestuia sunt explicate de Silvan G. Escu prin neputinţa
şi lăcomia noastră care exclud generozitatea respectării daru- rilor sale:
„Deşi ne-a dat totul, noi tot mai vrem, me- reu şi mereu, ceva de la el, fiindcă
ne-a obişnuit să primim şi pentru că nu ne simţim întru totul stăpani pe picioarele
noastre, moi încă, având genunchii îndoiţi de umilinţa neîmpliniţilor, a neputincioşilor".
Multe dintre tabletele-eseu pleacă de la fapte diverse, de la evenimente ale
istoriei contemporane - Brexit-icid, Or not to be, de la oamenii vii ai realitkii.
Aşa este Lorelei, fetiţa evocată în imbrătişare cu ochii şi Aripi ascunse
In gene, caştigătoarea concursului Românii au talent. Cele mai multe îl fixează
pe autor în cuantele acestui prezent ale cărui clipe le fixează în cuvintele
revelatorii ale literaturii: Idiot, Am uitat că sunt viu, Avem nevoie de mâine.
Nu lipsesc toposurile stabilităţii care dau sentimentul siguranţei, al protecţiei.
Casa copilăriei - cuibul vieţii este unul dintre ele. „Am purtat-o cu mine
peste tot", mărturiseşte autorul, casa aceasta fiind un reper fundamental,
punctul necesar de unde pornind poţi cuceri lumea.
Cele trei cărţi publicate până acum de Silvan G. Escu îi reflectă, la limita
fidelităţii cu infidelitatea confesiunii, structura interioară, misteriile
fiinţei, întrucât un creator este mai mult ceea ce nu reve- lează deck ceea
ce relevă aparent prin comportamentul public sau prin nivelul de suprafaţă
al scrii- turii. Între metaforele poeziei şi cele ale prezentului, Silvan
G. Escu se află cu întreaga lui lume. Trebuie doar descoperit.
1 Silvan G. Escu, Necerute justificări, Editura Amurg sentimental, Bucureşti,
2016;
2 Silvan G. Escu, Minut infinit, Editura Astralis, Bucureşti, 2017;
3 Silvan G. Escu, Prieten cu umbra duŞmanului, Editura Astralis, Bucureşti,
2018.
