Împreună cu soţul meu aveam o mica firmă de contabilitate,
de pe urma căreia câştigam onorabil, ceea ce mă ajuta să nu mă simt întreţinută
de soţul meu şi asta era o mulţumire pentru mine.
Iată că acum, când tocmai împlinisem 49 de ani, sunt nevoită să accept că,
de fapt, tot ce am clădit până acum, cu speranţe şi eforturi, se năruia ca
un vis. Mă uitam la Robert cum vorbea şi nu auzeam nimic, căzusem într-un
fel de amorţeală. Eram în salonul casei superb decorat de mine pentru Crăciun,
cu un brad superb şi nimic nu mai reuşea sămi atragă privirea sau atenţia.
Eram total în altă lume. Stăteam pe canapeaua mea preferată, tapisată cu stofă
de mătase, care acum parcă a lăsat sub mine o imensă prăpastie care mă tot
înghiţea. Nu ştiu ce spunea Robert. îl vedeam ca prin vis, ca pe ceva ce nu
părea real, era atât de departe, încât aveam impresia că nu poate fi atins.
Nu ştiu cât timp a durat această stare, dar, deodată, Robert mă prinde de
mână şi-mi spune:
- Eu am să plec şi nu mă întorc acasă în seara asta. Te rog frumos să accepţi
situaţia aşa cum este. Suntem maturi şi trebuie să ne adaptăm la situaţiile
pe care ni le oferă viaţa.
Nu am răspuns. Simţeam că mi s-a blocat gura. El a plecat. Mă uitam la el
cum se îmbracă şi parcă revedeam scene ca într-un film din viaţa mea anterioară,
cum îl conduceam mereu până la uşă, îl piguleam cu atenţie să arate perfect
aranjat, îl pupam şi-i spuneam mereu să mă sune ca să ştiu că e totul bine.
Devenise un om strain pentru mine. Odată cu cele spuse de el, s-a produs o
imensă prăpastie între noi doi. Niciodată nu m-a frământat gândul că omul
cu şi pentru care am zis „Da" în faţa lui Dumnezeu m-ar putea înşela.
Sunt un copil care a trecut printr- un divorţ. Mi-l amintesc şi acum, deşi
au trecut 40 de ani. A fost ciudat. O parte din mine şi l-a dorit şi cealaltă
parte nu voia să fie nevoită să aleagă între mama şi tata. Dar am ales! Si
a fost mai bine. Când ne-am căsătorit, i-am cerut soţului meu să-mi promită
că, indiferent ce s-ar întâmpla între noi, dacă ar fi să nu mai fim o familie,
copilul nostru să nu sufere. Să încercăm să rămânem prieteni, să fim adulţi
cu tot ceea ce presupune maturitatea, de dragul copilului. Până la urmă, un
divorţ nu-i nici un sfârşit de lume, nici un precedent şi nici o trauma ireversibilă,
dacă adulţii ştiu să-l gestioneze în beneficiul lor. Pe de altă parte, un
divorţ ar trebui să fie ultima soluţie posibilă. Cred că toate căsniciile
trec prin momente dificile. Depinde de noi cum ştim să be rezolvăm şi să readucem
armonia în cuplu. Acum s-arupt acest film, care reprezintă viaţa mea. De mic
copil m-am rugat ca această viaţă să fie bună şi frumoasă şi nu am aşteptat
doar minuni de la Domnul, ci am muncii personal să-mi clădesc viaţa, zi cu
zi, pas cu pas. Când a deschis uşa casei, m-a atins un aer foarte rece la
picioare, care m-a făcut să mă trezesc, parcă, din starea de vis. Am văzut,
pentru scurt timp, o lumină puternică de afară, produsă de zăpada ce sclipea
în razele soarelui şi imediat s-a pierdut lumina cu zgomotul produs de închiderea
uşii. Acest zgomot m-a trezit din starea mea şi m-a făcut să realizez că am
rămas singură. Da, de Crăciun, am rămas singură, devastată sufleteşte, moral
şi spiritual de cei cărora le-am oferit fără nicio rezervă toată dragostea
mea. Primul lucru care mi-a venit în minte, după ce am realizat că uşa casei
ce a traso Robert după el s-a închis, lăsându-mă singură, a fost gândul la
mama, care murise în urmă cu 14 ani. Acum aveam nevoie de mama cu sfaturile
ei minunate, dar exact în acel timp, parcă dinăuntrul meu, vine o voce care-mi
împrăştie o căldură în tot corpul şi care-mi spune:
- „Nu te teme. Tu vei reuşi să te descurci. Am toată încrederea în tine. Eu
voi fi mereu lângă tine, iar tu ai să mă simţi. Hai, capul sus şi arată că
poţi".
Am tras aer adânc în piept, l-am scos încet pe tot afară şi tot aşa încă de
două ori, pentru că simţeam că mă apasă ceva greoi pe suflet. Am mers şi mi-am
mai făcut o cafea, mi-am pus şi o felie de cozonac pe farfurie şi m-am aşezat
la masă, ca să mă gândesc în linişte cu ce trebuie să încep. Stând la masă,
admiram casa în splendoarea ei de sărbătoare. îmi aminteam cât de mult mi-am
dorit în copilăria mea să am o casă cu scară interioară şi de Crăciun să pot
împodobi scara cu ghirlandă de brad cu luminiţe şi iată că acum exact aşa
aveam. Viaţa părea bine conturată în faţa mea.
Mă uitam de jur împrejurul meu la fiecare lucru din casă şi îmi aminteam povestea
lui. Este interesant să priveşti înapoi, la viaţa ce s-a scurs, la toate
întâmplările şi scenele petrecute, la atâtea şi atâtea momente. Dar dintre
toate acestea ce are mai multă importanţă? Ce se află dincolo de selecţia
făcută de memorie? Ce determină alegerea lucrurilor pe care ni le amintim?
Este ca şi cum te-ai duce în pod şi ai deschide un cufăr mare, plin cu vechituri
şi, răscolind în el, ai spune: „Uite şi asta" sau „ ce mult mi-a plăcut
asta"...
Aveam o casă rezonabilă, foarte aproape de drum,iar în spate aveam o mică
grădină în care îmi plăcea să am fel de fel de flori. Casa avea trei dormitoare,
două camere de zi si o bucătărie remarcabil de drăguţă. Cum mă uitam prin
fereastra salonului cu perdele noi, din organza mov, făcute de mine, uimită
de dansul fulgilor ce sau stârnit, parcă dorind să-mi aline suferinţa, lăsându-mă
cucerită de magia iernii care îmi dădea linişte, zăresc deodată o cioară,
care m-a făcut să revin la situaţia mea şi m-am gândit că parcă a fost trimisă
să mă trezească din vis şi să mă reconecteze la realitate. Era, de fapt, pe
camp, dar câmpul ajungea până la drumul de lângă casă.
în sufrageria noastră mică pusesem nişte perdele mai scumpe, pentru că găsisem
un material care ne plăcea mult, lalele pe fond alb. Camera cea mai mare din
casă era a Angelei şi se afla la ultimul etaj, avea perdele simple, aşa cum
şi-a dorit ea. în camera noastră de culcare, pusesem perdele cu flori de clopoţei,
ceea ce s-a dovedit a fi o alegere bună, căci, camera fiind la sud, aveam
toată ziua soare. Când stăteam în pat pe la mijlocul dimineţii şi vedeam lumina
filtrându-se prin perdele, acestea erau drăguţe.
Aveam o casă cochetă, decorată de mine personal cu bun gust, decorată cu multe
picturi în ulei, era încântătoare. îmi iubeam casa şi familia şi nu am precupeţit
niciodată niciun efort de a face totul cum scrie la carte pentru ele.
Am început să cobor oarecum cu picioarele pe pământ, să iau contact cu realitatea
crudă în faţa căreia de curând fusesem pusă. Mă uitam în jur, la toate şi
primul impuls a fost la graniţă cu nebunia. O furie de invidie normală feminină
mă măcina la gândul că o altă femeie va intra în tot ce eu am muncit să adun
şi să construiesc. Da, eu am muncit la tot ce era acum această familie. Douăzeci
de ani de căsnicie risipiţi. Mă gândeam tot mai nervoasă la faptul că Robert,
până să ia această decizie, poate fusese implicat în această relaţie de câţiva
ani. Poate că nu este singura lui escapadă, timp în care eu munceam pentru
această casă, pentru firma care astăzi devenise un nume cunoscut în Iaşi,
iar în tot acest timp el mă minţea şi îşi bătea joc de loialitatea mea.
* Fragment din romanul „Crăciunul care mi-a schimbat viaţa; aflat sub
tipar.
