Porto-Franco

ALIDADA, o nouă carte de poezie a Violetei Craiu

Constantin Oancă

Rubrica: Cronici amicale  /  Nr. 276/2019

Într-un cuvânt prin care îşi motivează intenţia ce a stat la baza scrierii acestei cărţi, ALIDADA, autoarea zice: „Este o carte dedicată oamenilor care muncesc pe drumuri făcându-le practicabile, pentru noi, oamenii de rand. Fără ei şi munca lor deplasarea noastră ar fi încetinită sau inexistentă.
căutat să diversific tema poeziilor, în general să mă apropii mai mult de sufletele drumarilor obosiţi de muncă şi prea puţin prezenţi în sânul familiei". Părea să avem de-a face cu niste eroi ai momentului, dacă n-ar fi apărut nevoia de a diversifica tema poe-ziilor, de a o scoate de sub povara realităţii brute şi de-ai da sensuri nobile, sufleteşti. Dacă societatea evoluează afară nu înseamnă ca interiorul să fie pierdut din vedere. Se porneşte de la tehnică şi iată unde se ajunge: a) „Întemeierea unei familii azi, o afacere/ vechea casă a căsătoriilor nu mai primeşte cereri./
Drumul până la căsătorie/ devine anevoios,/ se încurcă în alte drumuri şi relaţii ciudate/ presărate cu picanterii mondene/ scopul fiind de cele mai multe ori material/ indiferent de circumstanţe" (MEDITAŢIE); b) „O, Doamne!/ ... S-a dus şi Alistar!/ Să paveze nişte străzi în ceruri" (ASFALT PENTRU POSTERITATE) ori c) „A fi sau a nu fi!/ ... Aceasta-i întrebarea!// Gesturile spontane, frânte/ înţepenesc pe arcul mileniului trei./ Drumuri fără speranţe se pierd,/ timpul comprimându-se cu zilele/ din calendar" (ALIDADA). Se ajunge la cunoaştere, la decodarea sensurilor existenţiale, că a rătăci („Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor") nu e tot una cu a fi, cum timpul nu e făcut să ne descurajeze, ci să devină eternitate („Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie"). Orice drum are valoare iniţiatied, ne desprindem uşor de el, pavându-l cu gânduri, aceasta fiind zona de bucurie a vieţii, al cincilea ei element. Cred că termenul „drum" din cu- vântul „Toate drumurile duc la Roma” şi-a schimbat azi paradigma, inima omului preluând rolul Romei, toate schimbările din istorie obligându-ne să ne însuşim ceea ce este neperisabil - spiritul ca aură de peste consistenţa lucrurilor.
Cartea are trei secvenţe: CĂILE NOASTRE TOATE. Poeme drumăreşti, închinată drumarilor; LOCURI ŞI NEUITARE. Valuri de timp, în care întâlnim nume de locuri dragi (între care Brăila) ce au biruit, prin trăire, timpul şi POEME DE SUFLET. Relaxare, poezii dedicate familiilor drumarilor si rudelor acestora.
În POEMUL PODULUI IMAGINAR, din partea adoua, apare Brăila cu Dunărea ei acoperite de ceaţă. Brăila e văzută atât ca „cetatea poeţilor , dar şi ca „oraş bolnav de nepăsare" pentru că podul proiectat să o lege de Dobrogea rămâne doar un vis continuu. „Glasul pietrelor (rostogolite din „camioanele grele") se sincronizează cu o simfonie cunoscută'; căci „o dantelărie de oţel/ va îmbrătisa bătrânul fluviu". De asemenea la aniversarea a 650 de ani de '4% existenţă Brăila este evocată de poeta Violeta Craiu ca fiind si fata şi mama ei, cu mantie de sărbătoare pe umere şi împodobită, ca o zeiţă, „cu spice au- rite de grâu şi raze de azur...", că, într-adevăr, „Pe vremuri trupul tânăr şi zvelt/ l-ai purtat prin seceta din Bărăgan/ şi (ca o mamă) l-ai ascuns pe Terente, regele bălţilor". Şi multe din semnele identitare ale locului sunt adunate aici (BRAILA MEA DRAGĂ).
Aşteptarea şi singurătatea bântuie ca vânturi rele peste lumea din partea a treia a cărţii, unde numai în divinitate mai poate exista speranţa de normalizare. „Speri să nu te prăbuşeşti,/ disperarea te înstrăinează, te ucide,/ poemul scris/ arde hârtia mototolită./ Amintirile înţepenesc,/ visarea se despică an uitare,/totul devine monoton de dureros..." (DOAR DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU). Femeia de drumar îşi petrece bărbatul, care „se ridica pe soclul statuii necioplite încă/ să vadă drumul universului, arcuit spre nicăieri/ ca o satisfacţie , după care, trezindu-se, ca un ţărm în aşteptare, o cuprind şi pe ea, tot ca o satisfacţie, dezolarea şi deprimarea. Salvarea, de astă dată, o află în naive realităţi paranormale, unde „Plimbându-şi degetele prin aer / ghicitoarea rupe tăcerea magnetică,/ cuvintele rostite zguduie trupul naivelor" (FEMEI PICATE ÎN EXTAZ).
Şi totuşi viaţa trebuie trăită, cum ar spune şi Galilei, în ciuda tuturor supărărilor, mai ales că omul este o fiinţă adaptabilă, fără să mai punem la socoteală lentoarea cu care înţelege semnificaţia drumului propriu. Femeia-poet ştie cel mai bine că realitatea brută trebuie văzută cu alţi ochi, ca viaţa să-i poată oferi bucuria adevărată a trăirii: „Aproape să adorm, cu o carte pe piept,/ un roman regăsit şi destine/ într-o lume ce orbitează:/ un scriitor brăilean din viitor,/ încă nenăscut, a scris despre mine... // am fost şi eu la porţile frumuseţii..." (LUMEA ORBITEAZĂ).
Violeta Craiu a ajuns demult la înţelesurile poetice ale vieţii. E o artistă.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR