Porto-Franco

MIHAI VIȘOIU ‑ 80

Mihai Visoiu

Rubrica: Prozatori dunareni  /  Nr. 276/2019

TRENUL MEU

În fiecare zi îmi spun că astăzi voi scrie povestea cre să rămână, să ţină locul „Tatălui nostru" uitat.
Scriu un cuvânt, apoi altul. Le tai, o dată, de două ori, de zece ori, până când nu se mai poate descifra nici o literă. Cuvintele se transformă în pete mai lungi sau mai scurte. Din întreaga pagină au mai rămas două rânduri.
Două linii într-o gară a dezastrului, cu vagoane strivite, turtite, făcute armonică. în ele au fost oameni şi sunt mânjite cu sânge de albi şi negri, galbeni şi arămii. Sânge vărsat în războaiele începute cu ruga şi gândul că şi morţii vor apuca pacea.
Mai am două rânduri. Două rânduri ce aşteaptă să treacă peste ele tăvălugul morţii. Privesc aceste rânduri şi îmi par mai late decât celelalte. Pe ele aş vrea să aşez cuvintele cu litere din piatră care să rămână, să se ţină minte, să nu fie uitate niciodată. Să se transforme în trenuri care circulă noaptea, cu viteza luminii, să treacă prin gările dezastrelor fără ca cei de la ferestre să vadă liniile moarte pe care au fost înghesuite vagoanele catastrofelor acum strivite, turtite, făcute armonică, mânjite cu sânge de om.
Ce să scriu? Povestea soldatului care a văzut că
printre condamnaţii la moarte pe care plutonul său trebuia să-i execute, se află şi fratele său... Pe cine mai interesează? S-a întâmplat... S-a scris...
Mi-a mai rămas un rând. O singură linie. Un rând pe care vreau să-l fac strigăt. Un strigăt să-l audă şi să-l înţeleagă oamenii, animalele pădurii şi păsările cerului.
Ce să scriu? Avem bunici, părinţi, copii şi nepoţi? Voi n-auziţi ce avem?
Încerc să-i urc în trenul ce trebuie apărat fără puşti şi mitraliere, tunuri şi aruncătoare de mina, avioane şi bombe.
În gară este beznă şi călătorii învăţaţi cu nedrep-tăţile pământului. Nu-i interesează alte orizonturi. Sunt încăpăţânaţi şi abrutizaţi precum vagoanele de pe liniile moarte.
Şterg, şterg cu ciudă şi foaia se rupe.
Mai am un singur rand. Un nenorocit de rand. Vreau să scriu acel ceva care să rămână şi să ţină locul „Tatălui nostru" uitat.
Cred că am găsit. In gramatica noastră hoaţă, vii-torul are două timpuri: unu şi doi. Un viitor în care se pierde prezentul, iar trecutul contează foarte puţin.

CÂND UIŢI DE UNDE AI PLECAT

Randurile de faţă sunt gânduri ce mă frământă de când m-am reîntâlnit cu prietenul meu
Dinu (am să-i spun aşa, fiindcă mai cred în el, în nu-mele lui adevărat) şi pe care nu-l mai văzusem de 10 ani, şi atunci între două trenuri ce făceau cruce într-o gară din Banat. La începutul lui decembrie ,81, treburile m-au adus în Bucureşti. Treceam pe lângă o benzinărie unde se formase un sir de câteva zeci de autoturisme. îmbrăcat cu o jupă puţin purtată, cu căciulă de astrahan şi mănuşi asortate cu ghetele maron, prietenul meu ştergea parbrizul unei Dacii 1310. Am avut o tresărire şi m-am repezit, pur şi simplu, la el ca în anii în care dormeam în acelaşi pat.
- Ce faci, măi... Dinule (Sunt tentat să-i zic pe nu-mele adevărat) şi am dat să-l îmbrăţişez.
El a evitat, arătându-şi mâna ocupată cu pielea de căprioară încărcată de zăpadă. Se vedea că e supărat şi începusem să regret întâlnirea.
- Ce să fac? Pierd timpul la benzină. Trăim nişte situaţii, să-ţi baţi copiii.
- Dar ce s-a întâmplat?
- Tu nu vezi ce coadă e?
- Şi pentru asta faci mutra asta acră, de parcă ai bea oţet? Frumoasă maşină, ultimul tip - încerc eu să-i alin nemulţumirea.
- Da, dar am dat pe ea o mulţime de bani, nu se dă în rate ca celelalte. Devenise mândru. Merge ceas. - Ai tăi ce mai fac?
- Nevastă-mea, tot la proiectări, Mariana - studentă la medicină, Mihai, la liceul industrial de aeronautică, în ultimul an, iar Oana dă treapta la liceul de informatică. Am greutăţi, mă, Mişule, ce ştii tu. Şi zici că-ţi place maşina?
- Elegantă, şi bordul ca la limuzinele străine! - Tu ce marcă ai?
- Clujana şi, din când în când, Romarta.
- Te ţii de bancuri, îţi convine. Nu ştii ce nervi îţi faci la service, la revizii, acum la benzină, pe şosea când ai în faţă vreun găgăuţă.
Aşteptam să mă întrebe şi de ai mei, mai ales de mama, care, după bombardament, îl ţinuse la noi când ai lui muriseră într-un adăpost lovit de nişte bombe incendiare. El, nimic. A văzut că a mai rămas zăpadă într-un colţ al parbrizului şi, după ce a scuturat pielicica de căprioară, a continuat să scoată ultimele fire de zăpadă.
Masinile din faţă au avansat şi...
- Împinge-mă, tu, niţel, să nu mai o pornesc. Ce vrei, benzina!
Aveam o poftă nebună să-l iau la palme, să-i aduc aminte. I-am zis scurt, odată cu primul pas:
- Mai du-te dracu'!
Am mers două staţii pe jos, cu toate că la ora aceea autobuzele şi troleibuzele nu erau deloc aglo-merate.
Eram supărat pe mine că nu l-am luat de gulerul de blană să-i aduc aminte cum, la Bicaz, în ,54, dormeam şaizeci de inşi într-o baracă şi picioarele paturilor le ţineam în cutii de conserve cu gaz, să nu se urce ploşniţele, că purtam pufoaică iama şi salopetă vara, şi la lucru şi la balul de toamnă de la Piatra Neamţ. Ştiu, ar fi fost în stare să-mi spună că atunci parizerul era 9 lei kilogramul, uitând că mâneam amândoi de 2 lei la o masă. Sâmbăta, ne spălam salopetele în benzină, să se usuce mai repede, şi mi-a rămas dator cu 20 de puncte cu care l-am împrumutat când si-a luat loden, în toamna lui ,55, la Oneşti. Când ne-am mutat 4 inşi într-o camera, întrun bloc la Moineşti, şi aveam teracotă cu gaze şi dulapuri, ziceam că l-am prins pe Dumnezeu de picior.
Au trecut anii şi, după seral, ne-am despărţit. El, electricianul, a ajuns maistru autorizat, apoi inginer. E drept, s-a plimbat mai puţin decât alţii, la baluri şi ceaiuri nu prea a fost, dar a văzut mai târziu lumea, cu instalaţiile de foraj pe care le-a montat în mai toate continentele. Acum e nemulţumit că e rand la benzină, că parizerul nu mai e 9 lei, dar el mănâncă salam de Sibiu, că plăteşte chirie 500, că are apartament cu 4 camere, iar întreţinerea şi telefonul costa şi ele. Are greutăţi cu fata studentă, cu băiatul din ultimul an şi mezina ce dă treapta, şi câte altele, pe care sunt sigur mi le-ar fi înşirat el, care a fost fericit când, în august 1956, a reuşit muncind câte 12 ore pe zi şi duminicile şi a luat într-o lună 800 de lei.
Dinule, poate vei citi aceste rânduri, şi-ţi vei aduce aminte de unde am plecat. Nu de alta, dar e păcat să uităm Bicazul şi Oneştiul, Moineştiul şi Ploieştiul, şi mai ales salopeta şi pufoaica de care eram mândri. Plecam cu camionul cu prelată de la Ploieşti la Moineşti şi era vânt şi lapoviţă şi, ca să ne încălzim, jucam bâza la fiecare popas. Eu te-am iertat de cele 20 de puncte pentru loden, dar cei care te văd acum, scos de la cube, ar putea să-ţi audă nemulţumirile şi e păcat. Păcat de tinereţea noastră, de drumul pe care l-am făcut, chiar dacă tu ai necazuri cu timpul pierdut la benzinărie. Prin parbrizul Daciei 1310, înainte să porneşti motorul, nu te-ai văzut niciodată mâncând turtoi, ca în'47. Încearcă şi poate-ţi aminteşti, nu numai pentru tine, dar şi pentru copiii tăi. Nu de alta, dar să creadă şi ei că aşa a fost de când lumea şi pământul...

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR