Porto-Franco

Andrei Novac

Andrei Novac

Rubrica: Invitatul revistei  /  Nr. 276/2019

prin închisori și prin libertate
îţi împodobești fiecare mână cu flori colorate,
teoretic, îţi pasă,
de fiecare dată mergi mai departe
pe o stradă cu case acoperite
pentru toate inimile de pe pamânt

râzi cu gura până la urechi

toate clopotele o să bată azi,
tu o să te rătăcești într‐o mulţime de copii,
gălăgia lor înseamnă viaţă,
o masă lungă de lemn,
câteva scaune,

o lume care este gata să bată din palme

ai înţeles când este deja seară
că lumea asta se hrănește cu propriile ei frici,
afară pământul își închide mișcările

eu mă uit în oglindă,
lumea asta respiră viaţa altfel,
are curaj să caute în interiorul ei
toate bucuriile și toate tristeţile pământului

de undeva, de foarte departe,
prin mine trec mașini
și oameni cu copii mici în spate,
se agaţă de liniștea mea,
lasă în mine păpuși din cârpe
și șaluri trepidând de emoţie

sunt un aeroport uriaș

lumea mea este altfel
bătăile inimii ei au alt ritm,
peste viaţa mea răsare alt soare,
peste picioarele mele cad alte frunze,
pe lângă mine oamenii se grăbesc altfel spre ei

înainte de culcare

sunt atât de trist pentru că știu
că nu am timp să mai înţeleg,
ei sunt la fel de veseli,
fericirea lor nu e dată de timp,
ci de felul ciudat în care își întind către tine
mâinile, ochii și viaţa.

o piaţă rotundă
lui andrei bodiu
din dimineaţa aceea
nu a mai cântat vreo pasăre,
cerul s‐ a răsturnat peste toate
mașinile parcate aiurea

de atunci, alarmele lor sparg liniștea
doar prin locurile esenţiale,
în tine,
de atunci,
nu a mai bătut nici măcar un clopot

din când în când,
trec copii și adună
culorile de pe pietrele cubice,
se făcuse târziu pentru tine
și singurătăţile dădeau târcoale inimii

ca o haită de lupi printre mesele rotunde,
noi ne‐ am privit de câteva ori în ochi,
și, după un timp,
am înţeles că este destul.
acum e vară,
limitele oamenilor sunt scrise
în drumul lor spre casă

azi, nu ai cum să te întorci,
sensul firesc,
zborul păsărilor
e ca un ritm al unei muzici
pentru surzi

căprioara ta s‐ a rătăcit definitiv
prin orașul cu frunze și străzi lungi
care șerpuiesc viaţa atât
cât a mai rămas din ea.

niciodată la fel
acum a rămas doar o stradă goală,
toate iluziile noastre s‐ au răsturnat brusc,
mișcările mele printre eventualele regrete
mă fac liber

din ce în ce mai liber

de data asta, nu am voie să uit
și, cu toate astea, îmi este din ce în ce mai greu
dacă ar fi să cred în anotimpuri,
atunci toate frumuseţile lumii s‐ ar opri deja,
lovesc cu picioarele frunzele altfel

târziu, mi‐ am dat seama că nu ai înţeles nimic

ultimele autobuze întorc brusc spre o casă a nimănui,
nu a mai rămas de spus și de făcut aproape nimic,
din ce în ce mai des, cerul meu se rotește

respir și sunt liber
în rucsacul din spatele meu fiecare durere evadează
e seară
mai frig,
mai liniște

un gol uriaș îţi desface nasturii de la cămașă,
geamurile clădirilor reflectă,
carnea ta clipocind a viaţă prin care rămânem
până foarte tziu

aproape târziu
și iarăși am obosit
un oraș prea rece
trecut prin inelul de pe fiecare deget

strig tare într‐ o intersecţie fără semafoare
mai departe de neliniște nu este nimic

de aici, se vede până foarte departe
viaţa mea din anii viitori,
freamăt al singurătăţilor regăsite

nu vorbești, doar te apleci peste balustradele
sensibile ale vieţii tale
vreau să îţi pese,
vreau să te porţi fără ciorapi și fără eșarfă

de parcă lumea asta ar conta,
de parcă totul s‐ ar întoarce către tine,
e ușor să uiţi,
e cel mai ușor,
punct
fără alt capăt.
tot mai desculţ
nu trebuia decât să mă iubești
într‐un oraș sufocat de propria lui grabă,
aproape îmbătrânit,
modelând cu degetele tale inimi care bat continuu

încremenit în spaţii
compun lumea prin ochii mei,
intersecţii,
staţii de autobuz și mereu femei ratăcind
prin frumuseţea nopţii

întors cu faţa la locul din care răsare
întotdeauna soarele,
găsesc lumea în care noi trăim altfel,
am obosit, dar sunt încă viu

hai să vorbim despre iubire,
despre cum trebuie să te bucuri,
să înţelegi fericirea ca pe o șansă

din toate astea nu se întâmplă nimic,
doar oameni sufocaţi de tastele telefoanelor
pe post de inimi.

când trebuie să tac
uneori, este o revoluţie,
peste gâtul tău gol
desenează linii cu cretă colorată,
toţi fluturii anotimpurilor călduroase,
faci semne peste straturile de zăpadă
uneori, pleci,
sunt minute în care uiţi,
în care nu mă recunoști,
sensibilitatea ta este o linie
din ce în ce mai apropiată
de lumea prin care singuri am trecut,
acolo nu intră nimeni

așa cresc limitele noastre
devin mai îndepărtate
și foarte puţin separate de tăcere.

poveste curată de dragoste
eu te ţin în fiecare palmă,
răstorn toate pahaele de pe mesele din jurul meu,
agit oceane în paharele
pe care le‐ am sorbit pe nerăsuflate

amândoi

când zăpada se întinde peste lumină,
cîmpurile de luptă sunt goale,
pe ele nimeni nu uită să respire

toţi

sunt plecaţi din acest anotimp,
a devenit ca o urmă desenată cu cretă
peste un oraș uriaș,
apoi un câmp plin cu speranţe agitate

la întâmplare

până la sfârșit o să îmi aduc aminte mirosul ciudat
al dimineţilor în care nu ne cunoșteam,
apoi, au fost alte anotimpuri,
orașe prin care seara ieșeam
să strângem în braţe libertatea
doar noi.

inimi la capătul coridorului
cu mâinile tale deschizi toate ușile,
degetele tale ating prin mine
câmpurile din mjlocul orașelor
pe care caii rămân dezlegaţi,
cercuri de aburi înfipte direct în nisip

asta este o altă bătălie
pe care doar tu poţi să o duci

eu am oboist,
zilele
sunt din ce în ce mai grele

respiri încet,
prin faţa ochilor noștri
trec toţi cei care au murit pentru libertate

orașul se deschide în faţa lor
ca un câmp uriaș pe care se luptă încă
acesta este orizontul nostru plin de sensibilităţi
prin care timpul trece din ce în ce mai repede
acesta este orașul pe care îl iubești,
în care naști copii liberi

fără regrete

încet, totul devine din ce în ce mai clar,
te revolţi pentru iubire,
o libertate continuă,
un univers al fluturilor coloraţi
peste pereţii uzi ai unei străzi cu case.

lumi închise
în orașele mari sensibilităţile sunt ascunse
printre blocuri,
pe fiecare etaj își găsesc locul sute de sentimente,
în blocurile mari, se nasc adevărate lumi
de sentimente,
astfel, orașele sunt inimi, doar inimi
defilând prin interiorul
spaţiilor desenate de aburi
așa ca în cea mai frumoasă așteptare înainte
de prima zăpadă
care o să cadă acum.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR