Porto-Franco

Tudor Amza - Poeme

Dan Anghelescu

Rubrica: Cronica  /  Nr. 273/2019

Profesor universitar, autor al unui absolut respectabil şi consistent raft de volume pe teme juridice (la care se adaugă şi un tratat de Criminologie premiat inclusiv de Uniunea Juriştilor din România), Tudor Amza este şi unul dintre cei pentru care poezia reprezintă o preocupare cultivată constant. O atestă din plin acest al zecelea volum de creaţii lirice (Câmpia îşi revendică altarul) apărut în 2018 la Bucureşti, editura Lumina Tipo, el confirmând pe multiple planuri această specială propensiune.
Oarecum neobişnuit pentru o carte de poezie, un Argument al autorului deschide cartea şi, în esenţă, ne oferă o serie de confesiuni si rememorări nostalgice ale autorului dintr-o vreme când debuta cu o primă carte de poezie pe care o dedicase mamei. La momentul acela era încurajat cu o prefaţă semnată de distinsul şi apreciatul jurnalist Stefan Mitroi.
Dincolo de cuvinte şi pe deasupra a tot ceea ce autorul înţelege că trebuie să îşi asume astăzi, fie relaţia sa cu lumea în care trăieşte (cu tragicul, cu de-ne-înţelesurile, cu haosul şi paradoxurile ce îl înconjoară şi îl apasă) fie şi relaţia sa cu lumea poeticului, dintr-odată, aceste două lumi, aparent disjuncte, între ele simţim cât de chinuit îşi traversează acest autor întâmplările survenite în existenţa sa. Din toate acestea se vor configura viziuni mai mult sau mai puţin personale. Dar, vorbind despre poezie, devine evident că, în ultimă instanţă, (şi în poezie există, ca şi în drept - o instanţă - şi chiar una supremă!) esenţiale ,,...rămân, aşa cum spune chiar Tudor Amza, simbolurile comunicării."
Aşa se face că „argumentul" său nu este altceva decât o pledoarie pentru un „discurs" asupra apelor, a spicelor de grâu, a izvoarelor de munte şi - chiar mai mult - o subliniere a convingerii că „menirea poetului este să se statornicească în câmpie, să prindă rădăcini în universul natal pe care să-1 evoce în termeni emblematici/.../ipostaza maturitătii/.../literare exprimă stări-limită/.../având ca motivaţie tragedia." Să reţinem asta! Fără îndoială, substanţa poetică a cărţilor lui Tudor Amza este, da capo al fine, o medicaţie, pentru suflet.
Discursul auctorial, dacă e să intrăm în substanţa efectivă a textelor cuprinse în volum, este, totuşi, unul vizibil detaşat. S-ar putea spune că lirismul este cumva „ocolit" sau, uneori, chiar pus între paranteze:,,Am uitat să părăsim lumina aceasta/pentru un ceas de nemărginire./Am uitat să descălecăm de pe umbre/şi să căutăm răspunsul/ în afonia fiecărei clipe. Nu am uitat în schimb,/să ne înălţăm/ unii altora osanale/şi, mai ales, /să ridicăm/deşertăciunii statui."
Aproape glacială această constatare! Şi astfel, ceea ce am spune că este profilul omului comun asu-pra căruia se opreşte discursul capătă contururile ceţoase şi cumva parcă în derivă, ale unei nesiguranţe existenţiale. Şi tot astfel, în tuşe discrete, dar insistente, o anumită atmosferă a unei dezesperări latente pulsează în aerul tuturor lucrurilor ca şi în aerul acestor Icoane îngândurate: „Castanii-ncremeniţi în poartă/ îmi cer o ultimă favoare, /Să-i las să lăcrimeze-n tihnă/Frunzişul verde, care moare."
Aici notaţiile se resimt de o presiune a însăşi rea-lităţii aşa cum apare ea în percepţiile uşor întunecate ale acestui autor: „Amurgul cade în paharul cu apă plată/.../te demodezi aidoma unei haine/.../Ca un geam transparent este numele ei/../ Tu fad uz de ficţiune.../Şi ţie îţi place să mori/.../obiectele zăbovesc în sertare...". Evident, presiunea aceasta, vizibil opresivă, domină întregul volum. O ţesătură de sintagme, care se iradiază reciproc dă naştere unor sensibile câmpuri de forţă expresivă ca în acest Târg de cioburi: ,,...târg de cioburi sacre/ pentru libertatea noastră./Toţi cucii de nisip ai lumii/ clocesc la rădăcina sălciilor/..../mă apuc de tulpini/să ocrotesc arborii/ care îmi şoptesc/ meşteşugul iubirii..."
Tudor Amza vine în lumea poemelor cu o voce sinceră, cutremurată de marile taine ale lumii, trecerea, lunecarea prin timpuri şi peste timpuri, viaţa şi moartea, înţelesurile şi de-ne-înţelesurile cu care se întretaie viaţa omului, fiinţa şi nefiinţa cu umbrele şi urmele lor rămase peste locurile unde ne-au luminat bucuriile şi ne-au întunecat tristeţea şi preaomeneasca şi smerita noastră petrecere prin lume.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR