Porto-Franco

Science‑fiction și religie ‑ o legătură intrinsecă?

Nelu Stamate

Rubrica: Eseu  /  Nr. 273/2019

Încă de la începuturi, religia și literatura au avut destine strâns împletite. Primele creaţii literare nu erau, de fapt, altceva decât reprezentări artistice ale miturilor, legendelor și tradiţiilor care începeau să apară în sânul comunităţilor omenești. Chiar și la o primă privire, cum pot fi catalogate altfel decât opere religioase scrieri precum Upanișadele, Mahabharata, Ramayana, Epopeea lui Ghilgameș, Biblia, sau scrierile sacre ale diferitelor religii care au apărut, s‐au dezvoltat și, de multe ori, au dispărut de pe faţa Pământului?
Odată cu apariţia operelor literare propriu‐zise, religia ‐ sau mai bine zis tematica religioasă ‐ nu a dispărut din acestea, ci s‐a transformat în reprezentări literare mult mai nuanţate. Nu se mai putea vorbi de o tratare religioasă în sens strict, ci de interpretarea, din punct de vedere al autorului, a unui anume motiv sau temă religioasă. Iar cum subiectele religioase existau din belșug, niciun gen literar nu a exclus dintre operele reprezentative aceste subiecte și teme.
Paradoxal însă, tematica religioasă este foarte bine reprezentată într‐un anume gen literar, și încă unul care prin însăși denumire și definiţie ar trebui „să întoarcă spatele” religiei și subiectelor conexe. Este vorba de literatura știinţifico‐fantastică, sau genul science‐fiction, cum mai este denumit de exegeţii literaturii anglo‐saxone, care l‐au popularizat pe întreg mapamondul. Deși, ca o paranteză, trebuie spus că scrieri știinţifico‐fantastice apăruseră cu mult înainte de geneza popoarelor anglo‐saxone. Un exemplu destul de cunoscut este Lucian din Samosata (n.c. 125 d.Hr. – d. după 180 d.Hr.), cu lucrarea „Istorie Adevărată”.
După cristalizarea și maturizarea deplină a genului, temele și motivele religioase apar cu și mai mare frecvenţă în operele science‐fiction, autorii alegându‐și unul sau mai multe motive asupra cărora să se aplece. Deseori, science‐fiction‐ul înfăţișează religii existente (și de obicei actuale), care sunt „exportate” pe alte planete. Uneori subiectul religios este tratat ca motiv intrinsec al operei literare, dar de multe ori temele religioase sunt folosite doar ca mijloc de transmitere extinsă a unui mesaj. Alteori autorul se axează pe atitudinile personajelor faţă de credinţă, și cum se pot schimba aceste atitudini în faţa unui progres știinţifico‐tehnic fără oprire, sau oferă explicaţii știinţifice creative pentru evenimente aparent mistice înfăţișate în diferite texte religioase (zei văzuţi ca extratereștri, profeţi care sunt de fapt călători în timp etc.). Ca mediu de explorare, science‐fiction‐ ul consideră rareori religia drept subiect de sine stătător, acceptând‐o sau respingând‐o pur și simplu; autorii de science‐fiction o investighează în profunzime.
Unele lucrări știinţifico‐fantastice înfăţișează religii inventate, plasate fie într‐o societate pământeană din zilele noastre (cum este cazul religiei Earthseed ‐ „sămânţa Pământului” ‐ din romanul Octaviei Butler Parable of the Sower ‑ „Parabola semănătorului”), fie într‐un viitor foarte îndepărtat (cum este cazul ciclului Dune de Frank Herbert, cu a sa „Biblie Catolică Portocalie”). Alte lucrări examinează rolul religiilor existente în societăţi viitoare sau alternative. Cunoscutul roman „Cantică pentru Leibowitz” (Canticle for Leibowitz) al lui Walter M. Miller Jr. explorează o lume în care catolicismul este una dintre puţinele instituţii care au supravieţuit unei apocalipse și prezintă o cronică a revenirii sale la putere, pe măsură ce civilizaţia reîncepe drumul evoluţiei. La graniţa dintre SF și literatura religioasă propriu‐zisă, întâlnim și scrierile literare sciencefiction creștine, de obicei difuzate în scop inspiraţional sau prozelitistic, dar acest lucru se poate observa numai în America de Nord, și cu precădere în zona Midwest (Dakota de Nord și cea de Sud, Nebraska, Minnesota, Iowa, Missouri, Wisconsin, Illinois, Kansas, Michigan, Indiana, Ohio) a SUA.
Pe plan global, însă, dintre cele mai des întâlnite teme și motive religioase abordate de autorii science‐fiction menţionăm:
1. Viaţa de Apoi;
2. Îngerii;
3. Miturile creaţiei;
4. Demonii;
5. Diavolul;
6. Escatologia sau soarta finală a universului;
7. Evanghelizarea;
8. Religiile ficţionale;
9. Dumnezeu sau zeităţi;
10. Ceruri și paradis/rai;
11. Iad/infern;
12. Iisus;
13. Iudaism;
14. Logos;
15. Mesianism;
16. Milenialism/Milenarianism;
17. Misionarism/misionariat;
18. Păcatul originar;
19. Papa;
20. Penitenţa;
21. Reîncarnarea;
22. Steaua Învierii /a Bethleemului;
23. Teocraţie.
Viaţa de Apoi. Este tema principală în romanele „Palatul Eternităţii” (1969) de Bob Shaw, „Ubik” (1969) de Philip K. Dick sau în seria „Lumea Fluviului”, de Philip José Farmer. În „Ubik”, spre exemplu, o corporaţie folosește o metodă de suspensie criogenică pentru a păstra morţii într‐o stare de „semiviaţă” care permite o conștiinţă limitată, dar și capacitatea de comunicare cu ceilalţi „vii” sau „semi‐vii”. În „Lumea Fluviului”, în schimb, premisa de pornire e lipsită de elementul religios: o întreagă planetă terraformată aidoma Pământului, dar care are drept caracteristică definitorie un fluviu unic, întins de la un pol la celălalt, și care zigzaghează pe întregul cuprins al planetei. Ceea ce aduce religia în prim‐plan este însă intriga poveștii: personajul principal se trezește transportat din lumea contemporană, cea a anilor '60, într‐o altă lume. Gol și fără niciun fir de păr pe corp (referire aproape nevoalată la ritualurile de purificare prin care primii creștini dar și adepţii shintoismului se rădeau complet înainte de a participa la oficierea unei slujbe religioase), pe malul unui fluviu, se trezește înconjurat de alţi nenumăraţi oameni, din epoci pe cât de diferite, pe atât de aleatoriu alese. După nenumărate peripeţii, printre care și o accidentală auto‐ucidere urmată de reînviere, eroului i se deslușește și rolul lumii pe care a naufragiat: acela de a aduna toate sufletele oamenilor morţi pe Pământ, de acum și din toate epocile, laolaltă și în același timp.
Îngerii. În Out of the Silent Planet („Departe de Planeta Tăcută”), cunoscutul scriitor și filolog C. S. Lewis („The Abolition of Man”) ne prezintă un protagonist care întâlnește „eldila”, niște misterioase fiinţe din lumină, originare din vidul interplanetar (și care sunt definite conform dogmelor creștine ca „îngeri” și sunt identificate ca fiind Marte, Venus și alte zeităţi din mitologia greacă și romană) care sunt complet loiale și supuse lui Dumnezeu, și care nu au vrut niciodată să fie slăvite ca niște zei (deși vechii zei greci și romani au cerut asta, din greșeală). Creaţia/Miturile Creaţiei. În „Frankenstein sau Prometeul modern” (1818), autoarea Mary Shelley ne înfăţișează un Creator ‐ savant nebun (sau obsedat, distincţia între cele două nu prea contează în intriga romanului) care vrea cu orice chip să creeze o făptură „omenească”, folosind bucăţi de cadavre și puterea știinţei. Ca de obicei în desfășurarea miturilor creaţioniste, Creaţia se dezlănţuie împotriva Creatorului (ca și în Biblie, ca și în mitologia greacă sau romană, dar ca și în mitologia hindusă), iar rezultatul este tragic. Creaţia se zbate să‐și afle rolul în Lume, Lumea nu știe ce înseamnă să accepţi „diferitul‑diferenţa”, Creatorul este ucis, iar evoluţia este amânată pentru vremuri de mai profundă înţelepciune.
Într‐o altă cheie literară se desfășoară „Ultima întrebare” (1956) a lui Isaac Asimov: omenirea din viitor întreabă un supercomputer, Multivac, devenit un soi de prezicător de serviciu al întregii omeniri, care să le poată oferi răspunsuri exacte din cele mai variate domenii. Numai că atunci când un personaj al cărţii („utilizator”, după cum îl denumește autorul), întreabă „cum ar putea fi scăzut cu rapiditate gradul de entropie al Universului?”, computerul afișează un răspuns de eroare: „DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS EXPLICIT”. Povestea continuă pe parcursul mai multor epoci de dezvoltare a tehnologiei computerelor, fiecare mai avansată și mai „eterică” decât precedenta. Fiecărui computer îi este pusă aceeași întrebare, și fiecare dă același răspuns, până ce, în final, universul moare, cu excepţia lui Cosmic AC ‐ succesorul ultim al lui Multivac. În acel punct, computerul termină de adunat toate informaţiile pe care le poate aduna, și își pune sieși aceeași întrebare. În clipa în care universul moare, Multivac/Cosmic AC transferă toată omenirea în hiperspaţiu, pentru a o păstra până când va putea răspunde la Întrebarea Cea De Pe Urmă. Într‐un final, Multivac află răspunsul și anunţă: „Să se facă lumină!”. Demoni. În That Hideous Strength („Acea tărie hidoasă”) de C. S. Lewis, personajele negative ale poveștii sunt dirijate de entităţi denumite „macrobi”, descriși în așa fel încât natura lor demonică să nu poată fi pusă la îndoială. Acţiunea romanului, ultimul din Trilogia Spaţiului, are loc pe Pământ. Un automat dotat cu inteligenţă artificială, din cadrul Institutului Naţional pentru Experimente Coordonate, constituie interfaţa entităţilor demonice, care intenţionează să distrugă Pământul, cu personajele umane.
Demoni apar și în romanul „Operaţiunea Haos” de Poul Anderson, roman a cărui acţiune se desfășoară într‐o realitate paralelă, pe o planetă similară Pământului, numită Midgard (trimitere clară la mitologia scandinavă), unde magia și știinţa coexistau. Entităţi demonice regăsim și în „Krucifix” sau „Doctor Schelet” de Serge Brussollo, în „Miezul nopţii” de Stephen King sau în „Zona interzisă” a lui Whitley Strieber.
Diavolul/Satana. În „Perelandra” de C. S. Lewis (al doilea volum al „Trilogiei Spaţiului”), protagonistul trebuie să lupte împotriva unui om posedat de un demon, demon care se dovedește a fi însuși diavolul.
În „Ubik” (1969) de Philip K. Dick, unul dintre „semi‐morţii” aflaţi în animaţie suspendată criogenic, Ella, îl învaţă pe protagonist, aflat în aceeași stare, cum să folosească spray‐ul „Ubik” (denumire derivată din latinescul „ubique” ‐ „pretutindeni”, „oriunde”), care poate prelungi „semi‐viaţa”. Cum protagonistul se regăsește într‐o lume în continuu regres, cititorului i se dezvăluie că Jory Miller, un alt „semi‐mort”, este cauza acestui regres, din cauză că extrage forţa vitală a celorlalţi oameni aflaţi în animaţie suspendată pentru a‐și prelungi propria „semi‐viaţă”. În timp ce „Ubik” poate fi perceput ca o metaforizare a lui Dumnezeu, Jory Miller poate fi considerat o reprezentare alegorică a Diavolului. Însă cea mai plastică reprezentare a Diavolului o regăsim în romanul „Sfârșitul copilăriei”, al lui Arthur C. Clarke. Rasa Overlorzilor, extratereștri care aveau unica menire de a ajuta celelalte rase din Univers să se dezvolte, și care dirija deja de multe zeci de ani destinul omenirii, se dezvăluie într‐un final oamenilor în adevărata înfăţișare: „Nu era nici o greșeală. Aripile membranoase, coarnele scurte, coada ascuţită... toate se aflau acolo... Cel mai teribil dintre mituri înviase dintr‑un trecut necunoscut. Acum stătea zâmbitor, într‑o măreţie de abanos, cu soarele sclipind pe trupul uriaș și cu câte un copil încrezător în fiecare parte.”. Este reprezentarea tipică a Diavolului din toate scrierile creștine.
Escatologia și soarta ultimă a universului. În povestirea Le Dernier Homme („Ultimul om” sau „Ultimul bărbat”) de Jean‐Baptiste Cousin de Grainville, Pământul dintr‐un viitor foarte îndepărtat a devenit steril iar capacitatea oamenilor de a se reproduce tinde spre zero. Un bărbat pornește la drum către ultima femeie fertilă, spre a începe reclădirea rasei umane, iar la întoarcere îl întâlnește pe Adam, primul om, pedepsit de Dumnezeu să privească la toţi urmașii lui damnaţi cum se duc în Iad și care acum este pus să convingă acest ultim cuplu să nu prelungească existenţa umanităţii, despre care Dumnezeu crede că trebuie să ia sfârșit. Lumea începe atunci să se sfârșească, morţii să se ridice din morminte, iar Ormus, spiritul Pământului, care nu poate supravieţui în lipsa omenirii, cade pradă deznădejdii. Tot la soarta finală a Universului și a omenirii fac referire și „Omega: Ultimele zile ale Lumii” (1894) de Camille Flammarion, „Creatorul de stele” (1937) de Olaf Stapledon, „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu” (1953) de Arthur C. Clarke, „Ultima întrebare” (1956) de Isaac Asimov, „Orașul de la capătul timpului” (2008) de Greg Bear, ori „Acea zi extraordinară” (2012) de Predrag Vukadinović.
O abordare ceva mai tehnicistă găsim în „Tau Zero” (1970) a lui Poul Anderson. La sfârșitul povestirii, universul colapsează într‐un Big Crunch, apoi explodează într‐un nou Big Bang. Cu toate acestea,
nava spaţială care îi adăpostește pe protagoniști supravieţuiește pentru că dispune de suficient hidrogen necondensat pentru manevre spaţiale, în afara monoversului (universul condensat într‐o singură particulă), iar în final colonizează una dintre planetele noului univers.
Romanul „Multiedru: Timp” (titlu original Manifold: Time) scris de Stephen Baxter în 1999 începe la sfârșitul spaţiului și al timpului, când ultimii descendenţi ai omenirii se află în faţa unei existenţe infinite dar fără scop. Din cauza descompunerii protonilor, universul fizic a colapsat, dar anumite forme de inteligenţă au supravieţuit înglobându‐se întrun substrat computaţional invariabil unde pot supravieţui, teoretic, la infinit. Totuși, cum nu există nicio formă de introducere de date, toate ideile conștiente vor fi, în final, „consumate”. Anumite porţiuni din acea inteligenţă decid că nu asta trebuie să fie soarta ultimă a universului și acţionează pentru a schimba trecutul, focalizându‐se asupra perioadei de început a secolului XXI.
Evanghelizarea. În trilogia Nantucket (Island in the Sea of Time, Against the Tide of Years, On the Oceans of Eternity, 1998 ‐ 2000) a lui S. M. Stirling, întreaga insulă Nantucket este transportată subit în trecut, aproximativ în anul 1300 î.Hr., iar americanii secolului XX izolaţi în trecut trebuie să se descurce cum pot în lumea Epocii Bronzului, unde ajunseseră.
Credincioșii creștini din cadrul grupului sunt puși în faţa dilemei de a începe sau nu activitatea misionară și de a răspândi religia lor chiar dacă Iisus Hristos nu se născuse încă, dar însăși acţiunea de a răspândi creștinismul ar putea schimba atât de drastic lumea, încât Iisus s‐ar putea să nu se nască deloc.
În nuvela The Sparrow, de Mary Doria Russell, majoritatea călugărilor iezuiţi trimiși să cerceteze o transmisie radio de pe o planetă necunoscută (și care cred că au fost aleși de Dumnezeu să fie primii care pun piciorul pe o lume străină) sunt uciși de locuitorii planetei; unicul supravieţuitor este făcut sclav dar în cele din urmă scapă și se întoarce pe Pământ cu credinţa sa zdruncinată din temelii.
(va urma)

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR