Porto-Franco

Vai ! GLORIA, pierduta mea cărare !

Jenica Dragan

Rubrica: Pagini dunarene  /  Nr. 273/2019

A. Visul, aceiași copleșitoare experienţă personală, revine, nechemat, după nici două săptămâni, ameninţându‐mi, iar, și iar, și iar, echilibrul interior.
Este aceeași probă de disperare la care particip, ca la o infernală întrecere atletică, înscris fiind, împotriva propriei mele voinţe, de o mefistofelică entitate, a cărei identitate nu o stabili, nici în această liniștită noapte de septembrie, ca de altfel, în toate nopţile de altădată, de atâta ori. La revedere, la revedere îmi cânta, în chip șoptit, în visul meu, ca la priveghiul unui mort cunoscut, ca aflate în transă extatică, corul constituit din femei, cu fete necunoscute. Îmbrăcate toate în salopete muncitorești, uzate, pătate în fel și chip, ele poartă basmale, felurit colorate, legate că strungăriţele din obsedantul deceniu întâlnite pe peliculele jurnalelor cinematografice de actualităţi.
Cântă și se ciupesc, între ele, privindu‐mă cu seriozitate canonică, de parcă ar dori să se convingă de realitate și că nu visează, nicidecum. O voce baritonală, aterizată de nici unde, aduce la cunoștinţa numeroasei asistenţe din aceiași excursie onirică, în chip de prezentator al unui spectacol, regizat cu atenţie, voce ulterior identificată ca fiind a șefului de gară, că sunt un tânăr norocos; merge la facultate, adică, mai apoi, va duce o viaţă grozavă, curată și bănoasă, nu cum sunt vieţile noastre, mânate cu biciul, de infernalul strigăt al fierăstrăului circular scos când mașina își înfige colţii metalici mici, mărunţi și deși în spinarea trunchiurilor albe de brad, aduse de funicular de pe coasta muntelui (bănuit de către mine a fi, masiv și impunător, înălţat spre tăria cerului, undeva în spatele corului feminin) Ăsta da noroc, se mai miră încă ele, de parcă nu ar ști că individul este, de obicei făuritorul propriului destin iar una dintre coriste, înaltă, cu o cocoașă enormă, face un pas înainte, rupând rândul militărește și declamă, teatral, cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului, ca într‐un salut nazist; să fi trăit biata Victoria și amărâtul de Pachel să îl vadă cum pleacă azi, împreună cu Caterini, faţa doctorului Sotiris... amândoi tineri‐tineri, amândoi frumoși‐frumoși, amândoi reușiţi din prima la examen, sănătate să mai aibă! Pricep, fără dovadă, că ursitoarea este mătușa mea Ema, poate sora mamei mele, însă pe platou își face intrarea un maestru de ceremonii; un bărbat purtând un halat brodat cu fir de aur, cu o tichie ca tărtăcuţa purtată în loc de cap, cu glas uscat, de mascul scopit, îmi cere să renunţ la această alipire inutilă între un nume și o persoană dacă în acest caz, nu aplic legea triangulaţiei, cunoscută din radiogonie. La revedere băiete, îmi urează cât se poate de serios, însă pe un anumit ton, cu o anume încordare, parcă mai mult pentru sine, șeful acestei gări, fără nume, Mircea Chirvase. El își potrivește, cu gestul caracteristic al oamenilor cu braţele lungi, chipiul cu bordură vișine, cheferista, în timp ce pasează paleta de semnalizare din mâna dreaptă în cea stângă, liberând‐o pe cea dreaptă pentru onorul pe care un șef de gară trebuie să îl prezinte, așa cum se cuvine, unui tren‐expres care nu a trecut și nu va trece, nicicând prin aceasta haltă necunoscută, adică pe dinaintea unei clădiri pitice, strivită de majestuoasa umbră montană și, gară și muntele nu sunt grăniţuite de nici o cale, ferată ori ba, alungită pe spinarea unor traverse din lemn de stejar mirosind a păcură. La revedere, la revedere, murmură un grup de bărbaţi, de asemenea echipaţi în salopete hărtănite de atâta purtat și spălate cu leșie. Au vocile îngroșate de tutun și de alunecarea, repetată a unor anumite licori tari, dușmănoase. de neînchipuit, pentru corzile lor vocale. La revedere, la revedere, la revedere, se face astfel auzită cristalină cea de a treia cântare, de această dată înălţată, către cerul de vară, de un stol format din câteva fetișcane, unele mai scunde și mai plinuţe altele filiforme, îmbrăcate care cum s‐a putut; unele au cozi lungi de păr cânepiu, ori bălai său castaniu, adormite pe spatele lor fragil ca niște șerpi chiar în bătaia soarelui iar câteva dintre ele au breton, însă nici una nu cutează să ridice ochii din pavajul peronului. Înţeleg că toate sunt mâhnite ca și cum aș pleca chiar din miezul fierbinte al sexului lor aflat în plin proces de îmbobocire, dar eu mă mir de această tristeţe de neînţeles căci nu m‐am hârjonit, de fel, cu nici una dintre ele; însă cum să spun, dacă evadezi din visul cuiva care te ţine prizonier, fără ca tu să știi, ești bineînţeles, un adevărat nelegiuit, fără doar și poate, iar cel care te identifica că ţipai fugit din colivia pregătită cu grijă pentru tine poate te dorește, poate te vrea să fii mort. Aceasta este legea firii și totuși, Doamne, la ce fapt îngrozitor mă faci părtaș, cum toate femeile, toţi bărbaţii, toate fetișcanele îmbujorate îmi sunt, acum că și din toate visele avute, până acum, periodic, pe deplin necunoscuţi și, cea mai incredibilă chestie; femeile, cu chipurile lor necunoscute, îmbrăcate în salopete muncitorești, uzate, pătate în fel și chip, cu basmale felurit colorate, legate la cap ca strungăriţele din obsedantul deceniu, întâlnite pe peliculele jurnalelor cinematografice de actualităţi; la rândul cuvenit,bărbaţii lor, ascunși în salopetele din doc, hărtănite, de atâta purtat, ca și de atât spălat, cu leșie, cu glasurile, la o adică, rașchetate de inhalarea fumului de tutun ieftin și prost ca și de anumite beuturi, uneori obţinute din electrozi de sudură și chiar și stolul de fetișcane ba chiar nici Mircea Chirvase, toţi și toate aceste fiinţe umane; toate copilele, femeile și bărbaţi nu aveau umbre și, nici gară, arborii, un câine flocos, păsările cerului ci numai muntele încă niciodată și, curiosolburat de pante, brazi, poteci, luminișuri nevăzut. Sunt emoţionat și oarecum întristat. Simpatia ce ţi se arată de către ceilalţi are darul de a mă întrista. Prins în cercul de mâini, transpirat și surescitat sucesc gâtul ieșit din gulerul bine scrobit al cămășii în care mă duce într‐o lume necunoscută, direcţia de unde va sosi trenul. Largă și minunată. Departe de duhul nefast al muntelui. Am să mă întorc! Am să mă întorc prieteni! Am să mă întorc! În fiecare vacanţă, în fiecare an. Sunt răgușit, mai trist și mai deznădăjduit ca nicicând și totuși bucuros și încă mândru de mine. Chiar aș dori să glumesc invitândui pe toţi cei care m‐au condus la gară să mergem împreună pe acel tărâm minunat însă mi se așează un nod în gât și privesc jenat în lumina curată a ochilor acestor oameni simpli. Și ca de fiecare dată când îmi visez visul, lăuntrul meu suie un cortegiu de dimineţi mirosind a talaj și diafan a scoarţă de brad, apăsător a lemn de stejar umed. Da! Inconfundabilele și irecuperabilele dimineţi ale unor nesfârșite zile când, convins, că viaţa îmi va fi, în întregime, neînsemnată, până la sfârșitul ei, asemenea celor din jur, oameni trăitori sub deplină apăsare a muntelui. Alături de cei ce știu totul despre acest lucru și de aceea nu îndeajuns. pentru a ști că dacă plec de aici ceva din mine, rămâne aici, pe vecie. Caterini este la fereastra primului vagon. Mă caută cu privirea. Are ochii mari, frumoși, speriaţi. Strânge la piept un buchet imens de trandafiri roșii. Când privirile noastre se întâlnesc azvârle către văzduh, înmănuncherea florală, ca pe o ofrandă adusă cerului, ocrotitorul iubirii noastre. Alunecând, către pământ, dintr‐o pricină pe deplin gravitaţională, acum florile întruchipează coada unui dragon. O mie de ani, și ceva, a durat îmbrăţișarea noastră. În această gaură neagră a timpului toată adunarea își ţinea, în plămâni, de atâta bucurie, răsuflarea. Din înaltul cerului soarele lipise pe obrazurile oamenilor o foiţă de aur pur iar lăuntrul fiecărui om prezent pe peron se topea, încet, încet, încetișor, ba chiar pe nesimţite, un mare bulgăre de sare, grunjoasă. La revedere, la revedere, la revedere, susură glasurile adolescentine ale unor fetișcane necunoscute, îmbrâncindu‐se, una pe alta, pentru a mă săruta, frăţește, în semn de bun rămas, fluturând deasupra capetelor mâinile cu degetele răsfirate. La revedere, la revedere, rostesc grav, urarea prietenoasă, toţi bărbaţii și ei, de asemenea, cu nume neștiute; (estimp, ei bat pe unghia degetului mare, ritual, ţigările fără filtru). La revedere, îmi spun femeile despre care mărturisesc, cu mâna pe inimă, că nu le‐am văzut niciodată, toate închinându‐se muntelui, ca la chivotul creștinătăţii, în cele din urmă, regăsit, acolo unde nu se aștepta cineva. Locomotiva duduie. Se pregătește de plecare. Caterini se afla, iarăși, la fereastra primului vagon. Surâde, mișcată, de atâtea, efuviuziuni lacrimogene. Eu sunt chitit, ochii și urechi, la paleta, cu două fâţele ale domnului Mircea Chirvase (culoarea roșie înseamnă stop, cea verde arăta calea liberă). Strâng, pentru a câta oară ? mâinile celor care mă împresoară. Trenul s‐a pus în mișcare. Alerg după el. Strig, poate pentru ultima oară, către cei care rămân și mă urăsc ori mă invidiază iar eu, netotul, mă bucur pentru ei am să mă întorc au ce să dăruiască unui necunoscut; am să mă întorc, îi încunoștiinţez eu, luat de valul de simpatie, am să mă întorc, am să mă întorc, mulţumesc ! Mă cuprind lacrimile. Așa îmi trebuie dacă nu pot fi tare, până la capăt. Astfel, mă apostrofez, în timp ce mă avânt să mă agăţ de bara scării ultimului vagon, cu capul întors să captivez în memorie incredibilă manifestaţie pe când mâna mea dreaptă o caută, zadarnic, fără să o afle în strânsura palmei. Bara lipsește. Nu știu de ce. Și din plămânii muntelui se răspândește un strigăt, deosebit de înalt; un scrâșnet metalic normal la întâlnirea dintre două mașinării. Un urlet dâre o albește, instantaneu, pe Lidia: încremenindu‐i, deopotrivă, pe toţi ocupanţii pero ghizdurinului ars de soare. Sunt convins că fiecare personaj, fără umbră, s‐a alarmat ca și când o fântână își revarsă, peste ghizduri, apele smulse adâncului. Mătușa Ema își acoperă gura știrbă, cu palma sa uscată și murmură atât de încet încât auziră toţi cei prezenţi: mai bine mori, maică, spune, mai bine mori copilul meu, zice, mai bine mori, că este mult mai bine. Eu nu aud. Eu sunt surd. Și nici știu de ce picioarele mele nu mă mai ascultă, de ce de la genunchi în jos, au rămas culcate între sine, și zac acolo, umbrite de muntele așezat între soare și noi căci de aceea este munte iar trenul, trenul cel care... dar cine a furat umbrele tuturor celor aflaţi pe peronul gării, încerc să întreb când, deodată prin văzduh trece un pian zburător. În picioare pe claviatura lui o femeie îmbrăcată cu un peplum de culoare albă, purtând un câine pe umărul său stâng ţine în mâini, ca pe două cizme de cauciuc picioarele mele,...

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR