Porto-Franco

Tatiana Scurtu Munteanu

Tatiana Munteanu

Rubrica: Poeti dunareni  /  Nr. 273/2019

Aripi de albastru
Ne‐am desprins din călimară
Două aripi de albastru,
Două picături de ceară
Într‐un fagure sihastru.

Înșirând în depărtare
Ploi cu tainică rostire,
Roiuri de mărgăritare
Adunate în privire.

Cerului zălog lumină
I‐am lăsat să se trudească,
Norii care‐n noi suspină
În cuvinte să se nască.

Ca o Căpriană sunt și eu
Ca o Căpriană sunt și eu
Cu privirea‐n ceruri istovită
Și cu fruntea înspre Dumnezeu,
Îngeri deznădejdii să‐mi trimită.

Ca o taină‐n clopote bătând,
Răstignită gândurilor toate
Și cu dorul toamne aurind
Peste veșnicie revărsate.

Ca o rugăciune‐n liturghii,
Prin lumină codrul să se treacă,
Ce din frunze lacrimi arămii
Cu iubirea toată îmi apleacă.

De prea mult rai copacii dau în floare
De prea mult rai copacii dau în floare,
Petale răscolindu‐se la cer,
De prea mult zbor e primăvara‐n stare
Să‐nveșnicească timpul efemer.

De prea târziu în soare s‐or aprinde
Din ce în ce mai multe lumânări,
Izvoare de lumină vor cuprinde
Privirea îmbăiată‐n dezmierdări.

De prea mult suflet mugurii își sapă
Pe închinarea dorului rotat
O primăvară‐n care să încapă
Nemărginitul între noi sculptat.

Drumul meu rotund ca o inimă
Drumul meu rotund ca o inimă
În piatră se zbate
Până înflorește sub călcâiul curat al timpului.

Casa părintească îl găsește la fiecare capăt
Și croiește din el o păpădie.

Drumul meu fără geometrie
Își leagă primăverile aripi
Și zornăie din toate încheieturile.

Mi‐ai mutat Carpaţii până‐n pleoape

Mi‐ai mutat Carpaţii până‐n pleoape,
Verde încolţindu‐mă sub stânci,
Cerul răsturnându‐se aproape
Frunţii cu izvoarele adânci.

Cerbii înstelaţi de neaua toată
În genunchi se‐așază între noi
Și pe mantia zăpezilor curată
Timpul ne aleargă înapoi.

Soarele topindu‐ni‐se‐n faţă,
Din cupola raiului desprins,
Ca o primăvară ne răsfaţă
Peste munţii care ne‐au cuprins.

Voteaza:
Total: 4.00 (4 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR