Porto-Franco

Dan Movileanu

Dan Movileanu

Rubrica: Salon liric  /  Nr. 273/2019

Cocoașa
Mi‐am amintit că în fiecare zi
cineva îmi șoptea, cu vocea duioasă a mamei,
(nani, nani, puișor!)
în orașul cu toate ușile deschise
spre răsărit.
Mama era fericită,
ca atunci când visezi
mari grămezi de pâine,
mari grămezi de carne,
mari grămezi de fructe exotice.
În fiecare zi cineva îmi șoptea,
cu vocea duioasă a mamei,
povestea celor cinci generaţii de sub
pământ, pe care o purta în spate,
ca pe o cocoașă
și mama era fericită
ca atunci când mă privea
desenând liniuţe și bastonașe
cu faţa la zid,
ca atunci când extragi
în întregime, din inimă,
oftatul unei cărţi poștale așteptate
și îl umpli cu energia
unui cântec de leagăn
(nani, nani, puișor!)
Eu stau cu faţa la zid,
desenez liniuţe și bastonașe,
într‐o limbă pe care n‐o mai
vorbește nimeni
și‐mi mângâi cu tandreţe cocoașa.

Buturuga
Nici nu s‐a apucat bune de cioplit
și i‐a trecut tinereţea.
Căluţul de lemn a rămas înșurubat
în buturugă,
iar buturuga a rămas înșurubată
în faţa casei.
cu ea mă sfătuiam despre una, despre alta
ca unul care vorbește singur și aude voci din Off,
cu ea am câștigat aprigele bătălii ale copilăriei,
ea a fost tranșeea mea, valul meu troian
de apărare și pădurea mea cu tot, ea a
fost urechea în care‐mi șopteam toate obsesiile,
cu ea făceam terapie de grup, ei i‐am
spus mamă și tată, pe umărul ei am
plâns nopţi întregi moartea primei mele iubiri.
Ea mi‐a spus că nici n‐o să mă apuc bine
de cioplit și‐o să‐mi treacă viaţa.
În spatele ei mă ascundeam, ca într‐un buncăr,
când cel cu un picior mai lung mă urmărea
în jocul de‐a „hoţii și vardiștii”,
ea m‐a învăţat „rugăciunea vameșului”
și „înger, îngerașul meu”, ea mi‐a spus
că cel care stă cu capul plecat va locui
toată viaţa într‐o cameră obscură.
Frica din mine a stat tot timpul cu
urechea la ușă și nici nu m‐am apucat
bine de cioplit că mi‐a trecut tinereţea.
Întors de pe întunecatele guri de rai,
ca dintr‐un exil prin propria viaţă,
am găsit în locul buturugii
un morman de făină de lemn
și nu mai are cine să mă apere.

Frica
Ar fi trebuit să spun că nu de asta
mi‐e frică.
Stăteam sub pătură cu genunchii la gură,
ca un foetus pregătit să se nască,
sub pătură, cu o carte în mână.
nu mai tremuram la zgomotele care se‐auzeau,
ca niște voci din off, de dincolo de ușa din zid.
Ar fi trebuit să spun că nu de asta
mi‐e frică.
Stăteam sub pătură, ca sub un clopot
fără limbă, cu capul sub clopot
și trăgeam singur de funie,
ca atunci când vezi lucruri ciudate
despre care nu poţi vorbi decât sub hipnoză,
ca atunci când tot ce‐ai construit într‐o viaţă
s‐a prăbușit într‐o clipă
sau ca atunci când vrei să salvezi
câteva cuvinte de la înecul de sub limbă
și te‐ntrebi „cine mai este atât de nebun
să vorbească aramaica”?
Ar fi trebuit să spun că nu de asta
mi‐e frică.
Atunci am auzit foarte clar
vocea nenăscutului care nu‐și cunoaște
numele, nu cunoaște nici viaţa, nici moartea
și brusc am început să visez sub pătură,
ca sub un clopot fără limbă,
că el nu se va rătăci
pe această imensă pânză de păianjen.

Ea
Cobora de undeva, ca pe treptele unei scări,
murmurând un cântec despre o fată
care‐și tatuase pe sâni un poem de dragoste.
Intra, spre seară, când se lăsa brusc frigul,
pe poarta orașului plin de profeţi,
beţivi și poeţi neinspiraţi,
cum intrau conspiratorii în hrubele
sordide ale mahalalelor medievale,
cum conjuraţii într‐o cârciumă
din cartierul „Famaţilor”.
Se așeza pe un scaun înalt, chiar lângă
bar, ca o duminică lăudată excesiv,
își încrucișa picioarele cât o zi de luni,
amintindu‐mi de toamna întârziată
marţi pe turla bisericii din Chiscani,
de intrarea în paradisul personal, cât
ușa școlii de catiheţi deschisă doar
miercuri, de bătălia de la missolonghi
din ziua de joi și de rezerva 3 a
Spitalului Municipal din Bacău, unde am
fost fericit, ca Sf. Augustin, la sfârșit de
săptămână, când mi‐a cântat la ureche
un cântec despre insomniile copiilor
mei nenăscuţi, petrecând apoi zile‐ntregi
rememorând faptele neverosimile
din orașul plin de profeţi,
beţivi și poeţi neinspiraţi, purtând
pe faţă semnele diacritice ale tristeţii,
fiindcă voiam să‐i spun ceva
cum nu s‐a mai spus.
Dar seara, când se lăsa brusc
frigul și totul scârţâia sub picioare,
Ea cobora, de undeva, ca pe treptele
unei scări, ca dintr‐o carte
cu povești pentru adulţi,
își încrucișa picioarele,
cum cuvintele acestui poem,
chema chelnerul și‐i șoptea ceva
la ureche,
apoi sorbea tacticos privirile insistente,
înecate în pahar,
ale bărbaţilor fugiţi de‐acasă!

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR