Porto-Franco

Azi despre ieri

Mihaela Albu

Rubrica: Interviu porto-franco  /  Nr. 273/2019

Dialog (neconvenţional) cu Mihai Neagu Basarab

Cum avem încă atât de multe pete albe în istoria culturii noastre şi atât de multe personalităţi româneşti care sunt şi acum (cvasi)necunoscute, ne-am hotărât să purtăm dialoguri neconvenţionale cu câţiva dintre contemporanii care au avut şansa de a le cunoaşte. Unora le cunoaştem numele şi activitatea, altora nici măcar numele. Unii au trăit în ţară, dar au fost/ sunt încă uitaţi/ ignoraţi; alţii au trăit o bună parte din viaţă în exil, departe de locurile în care s-au născut, interzişi în perioada comunistă, neaduşi în atenţia cititorilor nici astăzi din motive mai mult sau mai puţin ... ortodoxe.
Cei intervievaţi vorbesc azi, dar nu despre ei înşişi (sau prea puţin despre ei), ci mai mult despre ieri, vorbesc în prezent despre cei care nu mai sunt. Ceea ce au înfăptuit cei de ieri a rămas, dar nu este totdeauna cunoscut şi recunoscut. Aşa după cum făptuitorii, viaţa lor, cu tot ce a fost bun şi frumos în ea, se cuvine ştiută şi adusă celor din cotidianul nostru drept model.
Recuperarea înseamnă restituirea de valori unei literaturi/ culturi care nu-şi poate permite să ignore nimic din ceea ce îi apartine.
Mihaela Albu



MA.: Mi-aţi spus - la începutul relatărilor despre mai multe personalităţi ale exilului românesc - că veţi vorbi şi despre Crişan Muşeţeanu. Este un nume de care multi din Iară nu cred să ştie prea multe. Cine a fost? Cum bag cunoscut?
M.N.B.: De doctorul Crişan Muşeţeanu m-a legat o prietenie strânsă, deşi eram cu 31 de ani mai tânăr decât el. Dar eram colegi de profesie, de zodie, de preocupări literare, aveam numeroase preferinţe şi slăbiciuni comune, o sumedenie de prieteni comuni, el încheindu-şi studiile la Facultatea de Medicină din Bucureşti între seria mamei mele şi cea a tatălui meu, cu care se cunoşteau, deci din anii 30 ai secolului trecut. În mai multe rânduri, i-am evocat împreună pe Mişu Pavelescu, Mircea Ţaicu, Şerban Milcoveanu, Radu Portocală, Gheorghe Bungeţianu şi multi alţi colegi apropiaţi lui ca vârstă şi insuficient recunoscuţi ca mari valori ale medicinii româneşti, mai ales din cauza accidentului comunist care a compromis dezvoltarea normală a României.
MA: Când şi unde se născuse doctorul Muşeţeanu?
M.N.B.: Doctorul Muşeţeanu s-a născut la 25 aprilie 1915 la Bucureşti, din întâmplare, el fiind din moşi strămoşi gălăţean. Rămas orfan la 4 ani, este
crescut de o străbunică născută în 1836, despre care afirma c-ar fi fost originară din ţările baltice, deci germanică sau slavă, după împrejurări. Spunea că familia ar mai fi primit în plus ceva sânge rusesc din Basarabia, dar numai prin încuscriri. Era oarecum paradoxal în ceea ce afirma şi făptuia, fiind cel mai prudent îndrăzneţ sau cel mai îndrăzneţ prudent, la alegere. Preţuia foarte mult inteligenţa şi de aceea, cine spunea: „M-am certat cu Muşeţeanu: , mărturisea cu alte cuvinte „Sunt un prost." Deşi multă lume îşi dădea seama de acest lucru, faptul era inasimilabil pentru proşti, asa că situaţia funcţiona netulburată. Mai era un taur, medic şi poet în grupul nostru, doctorul Ghiţă Olteanu din Baden-Baden, adversar ireductibil al iredentismului maghiar, despre care am putea vorbi cu altă ocazie. Doctorul Muşeţeanu avea o simpatie exagerată pentru muscali.
MA: Înţeleg că era un om foarte bun, foarte iubitor de oameni ...
M.N.B.: Da, el avea un surplus de afectivitate po-zitivă, de iubire nedefinită pe care o revărsa asupra rudelor, în primul rand, asupra prietenilor, dar şi asupra semenilor, în general, căci era medic şi-şi iubise cu devotament pacienţii, până când comuniştii, furioşi, datorită valorii lui complexe,l-au făcut medic de laborator. Această imensă dragoste, ca un filtru roz al camerei de luat vederi din universul amintirilor, caracterizează întreaga proză a lui Crişan Muşeţeanu, nu numai „Lumea copilăriei mele , ci şi „Amintiri din războiu 1941-1944" şi ineditele, nu mai puţin interesante ca documente de viaţă şi de artă narativă.
M.A.: Având în vedere că scrierile lui nu sunt cunoscute în iară, ce ne puteţi spune despre ele?
M.N.B.: În primul rând, putem observa la lectură cum marea lui iubire pentru familie şi pentru oameni în general, care reiese din personajele în care parcă nu mai avea loc şi trece în peisaj, în interiorul caselor şi grădinilor, în sufragerii, pe mese încărcate cu bucate şi băuturi, şi modelează pozitiv oamenii şi din afară, nu numai dinăuntru lor. Este o tihnă, o vrednicie, un curaj, o demnitate şi o cumsecădenie care nu poate fi astăzi înţeleasă şi explicată decât printro imensă risipă de dragoste faţă de aproapele. Dacă un personaj mai actual, mai contemporan nouă, n- ar fi avut în el destulă iubire de aproape, deficienţa s-ar fi corectat spontan prin asimilarea cantităţii necesare de dragoste din iubirea care plutea liberă în aer.
MA.: Si totuşi ... în viaţa de toate zilele nu există numai iubire si armonie ...
M.N.B.: Desigur că în alte familii existau şi suspi-ciune, neîncredere, chiar ură, pentru că, dacă în toate casele n-ar fi fost decât iubire, nicio nenorocire nu s-ar fi putut abate asupra României. La Moş Vanea, fratele mai mic al bunicii, la Ismail, Crişan Muşeţeanu a fost în vizită, mai multe zile, pe la vârsta de 5-6 ani. L-a impresionat masa „întinsă de dimineaţa până seara, niciodată strânsă, doar schimbate tacâmurile şi mâncărurile aşezate pe ea. De dimineaţă samovar cu ceaiul şi tot felul de mezelicuri, peşte afumat, cârnaţi, icre de tot felul, plăcinte ruseşti, piroşti, blinii, zacuscă, unt, frişcă, miere, marmeladă..." Copilul Muşeţeanu a învăţat atunci că, în măsura în care eşti bogat, îţi exprimi valoarea pe care crezi că o ai prin ospitalitate. Acest lucru făcea parte de altfel din mentalitatea epocii interbelice în patrie. El n-a sesizat vreo subtilitate sau un paradox, o excentricitate, ci, pur şi simplu, spiritul timpului în România, la o vârstă fragedă.
MA: Ce alte trăsături mai puteţi evoca privind personalitatea lui Muşeţeanu?
M.N.B.: Alt aspect care trebuie evidenţiat, când ne referim la doctorul Muşeţeanu, este memoria lui cu totul ieşită din comun. Tot ceea ce citea, reţinea exact şi pentru totdeauna. De asemenea, tot ceea ce i se spusese, zisese el sau i se întâmplase, ţinea minte amănunţit, definitiv şi cu o asemenea prospeţime încât impactul cu copilăria era extrem de viu, de apropiat, el fiind, până după vârsta de 90 de ani, foarte tânăr în toate manifestările sale. Parcă până mai ieri mergea la şcoală şi la facultate, n-avea cum să fi îmbătrânit brusc. Trăise amănuntit istoria României de la primul război mondial până la preşedinţia lui Băsescu.
M.A.: Fiind înzestrat cu o astfel de memorie, desigur că era şi o sursă vie de amănunte istorice la care fusese contemporan?
M.N.B.: Memoriile lui nu numai că respectă adevărul istoric, dar aduc frecvent şi amănunte inedite. De pildă, în privinţa atacului legionar împotriva profesorului Rainer, titularul catedrei de Anatomie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, menţionează câte ouă clocite a cumpărat Mişu Pavelescu, cum au fost verificate petardele pe câmpul de instrucţie al armatei din dealul Cotrocenilor etc. Această memorie strălucită l-a ajutat pe Crişan Muşeţeanu în viaţă şi în carieră, aceasta fiindu-i blocată de comunişti datorită faptului că, până la asasinarea lui Iorga, când şi-a dat demisia, Muşeţeanu fusese legionar moderat. Epurat, ca şi doctorul Şerban Milcoveanu din învăţământul superior medical, li s-au încredinţat celor doi cele două circumscripţii sanitare din Bucureşti cu populaţie preponderent evreiască, Văcăreşti şi Dudeşti. Cei doi eminenţi medici au dus-o excepţional în acei ani întrucât evreii, inteligenţi cum îi ştim, şi-au dat imediat seama că au norocul să fie îngrijiţi de doi dintre cei mai valoroşi practicieni ai timpului şi s-au purtat cu cei doi foşti legionari (Milcoveanu de fapt nu s-a retras niciodată din Mişcare), exceptional. Muşeţeanu era în plus încântat că s-au înşelat comuniştii care credeau că i-au aruncat „în gura leului'; unde vor fi mereu jigniţi şi ameninţaţi de pacienţii evrei, pentru care, de fapt, era foarte important să aibă parte de medici foarte buni.
M.A.: Când l-ati cunoscut?
M.N.B.: Personal, l-am cunoscut pe doctorul Muşeţeanu după stabilirea lui la Freiburg în 1995, deşi din renume ne ştiam cu vreo 20 de ani mai devreme. El era atunci deja în Germania de vreo 20 de ani, iar în 1995 venea din Lahr. Trebuie subliniat faptul că soţia lui germană, doamna Uta Muşeţeanu, din iubire şi devotament matrimonial, a reuşit să-şi însuşească perfect atât de dificilele caracteristici româneşti: ospitalitatea, prietenia trainică, chiar pentru români, pe care soţul le stăpânea la un nivel foarte înalt. Desigur, aceste calităţi ale românilor sunt speculate, în primul rând, chiar de către compatrioţi.
M.A.: Ce vreţi să spuneţi? Ce amintire aveţi legată de aceasta?
M.N.B.: Pot ilustra afirmaţia cu păţania regizată de directorul revistei „Zodii în cumpănă", Caşin Popescu. După ce, ani de zile, doctorul Muşeţeanu subvenţionase substanţial apariţia acestui interesant periodic al exilului, ieşind la pensie şi apărând şi alte obligaţii financiare de Mecena şi de bunic, a diminuat şi, la un moment dat, chiar a suprimat subvenţionarea revistei „Zodii în cumpănă". După 1990, când exilul recent în Germania căpătase o tentă de emigraţie, filantropia doctorului Muşeţeanu, până atunci excesiv de creştinească, a devenit mai raţională, adaptată tranziţiei, s-a manifestat mai activ chiar în România. În primul număr a cărui tipărire nu fusese achitată de către distinsul medic, directorul revistei „Zodii în cumpănă" îi consacră câteva pagini în care evocă activitatea de colonel de securitate şi de mason în celebra lojă de la Periş a doctorului Muşeţeanu.
MA.: Cum a reactionat doctorul?
M.N.B.: Departe de a se amuza ca mine de invenţiile respective, el a luat măsuri pentru curmarea lipsei de recunoştinţă a lui Caşin Popescu printr-o notiflcare la expedierea căreia am luat parte, după ce aflasem de la Bucureşti că, până la acea dată, la Periş, nu funcţionase nicio lojă masonică. A fost un moment cu totul excesiv şi neaşteptat pentru colegul şi prietenul meu mai vârstnic, care se lăuda, a şi scris, de altfel, că „făcuse"-n scăldătoare şi se născuse cu căiţă. Credea în norocul lui şi se mândrea cu acesta, deşi nu minimaliza potrivnicia vremurilor. Nu avea nici reacţii, nici mentalitate de frustrat, pentru că nu fusese un veleitar. Tot ceea ce împlinise, făcuse cu plăcere, cu bucurie, cu dorinţa de a mulţumi pe toată lumea. Uneori exagera, artist, nu din orgoliu egoist, chiar glumind. Susţinea, de pildă, că e născut în aceeaşi zi cu Shakespeare şi cu Dante (25 aprilie). În privinţa primului, nu-i contrazis de dicţionare şi enciclopedii, dar data naşterii lui Dante rămâne încă învăluită în mister pentru cei cărora nu le-a fost comunicată de către ilustrul medic. Voia uneori să rezolve, pentru toată lumea, anumite situaţii, aşa cum credea el că e mai bine. Avea şi vocaţie de luptător, după reguli care ignorau însă achiziţii strategice. Convins de dreptatea cauzei, lupta pentru ea fără instinct de conservare, cu o sinceritate uneori dezarmantă.
MA: Puteţi exemplifica o astfel de„luptă"?
M.N.B.: A încercat să influenţeze, de pildă, un scrutin pentru alegerea directorului Institutului Român din Freiburg. N-a reuşit, pentru că pentru domeniul politicii avea prea mult caracter, prea puţină răbdare şi niciun pic de sânge rece.
MA: În afară de profesia de medic, dusă la cote înalte, aţi specificat că el a fost şi scriitor. Ce a mai scris în afară de prozele amintite?
M.N.B.: Volumele de versuri ale lui Crişan Muşeţeanu merită şi ele o atenţie deosebită, pentru că este un maestru al formelor fixe, nu numai rondel şi sonet, ci şi al coroanei de sonete, care este o construcţie poetică având o arhitectură specială, foarte complicată. Proza lui de memorialistică este dinamică, are haz, se citeşte cu plăcere. Memoriile sunt un deliciu. Când a adăugat motivaţiei scrisului dorinţa copiilor săi, Cristina şi Crişan, de a avea mărturia Galaţiului interbelic, faptul l-a înaripat.
MA: Din ansamblul caracteristicilor prin care l-ag creionat anterior, puteţi spune în câteva cuvinte ce v-a impresionat totuşi cel mai mult la acest om?
M.N.B.: Pe mine, cel mai mult m-a impresionat la el această dragoste voioasă faţă de aproape, care înflorea în ospitalitate, mecenat şi în fericirea de a trăi, în general. Nu uit însă că acest artist al literelor şi al vieţii a fost în acelaşi timp un foarte bun medic şi un important savant cu lucrări ştiinţifice publicate în cele mai prestigioase periodice medicale ale planetei şi patente de invenţii importante, cum ar fi de pildă, vaccinul contra boreliozei, vândut de Institutul Max Planck, unde lucra, americanilor, înainte de experimentarea pe om. Am apreciat în mod deosebit la el şi o anumită intransigenţă vijelioasă, care nu s-a revărsat niciodată contra mea, dar care stătea să dea în clocot prin prejur destul de des, pentru că doctorul iubea tradiţia, frumuseţea clasică, patriotismul sănătos din războaiele sfinte pentru independenţă şi reîntregire ale României, adică tocmai ceea ce se demo-dează mai abitir de câteva bune decenii, cu eforturi, după posibilităţi, din partea unor oportunişti din vocaţie sau numai cu interese pasagere sau statornice la mai marii zilei. Era, pentru el, o problemă de onoare să-şi spună cinstit, în termeni foarte limpezi, punctul de vedere, cu atâta vehemenţă încât, atunci când ataca pornografia, de pildă, putea să pară spiritelor mai împăciuitoriste, uşor exhibiţionist verbal. Era aici implicat curajul de a spune lucrurilor pe nume. De fapt, când gândeşti în general frumos, de bine, nu se pune problema unei vitejii deosebite ca să rosteşti întotdeauna ceea ce consideri întregul adevăr.
M.A.: Cu cine l-ati asemăna dintre românii de seamă de la noi?
M.N.B.: Pe undeva, doctorul Muşeţeanu semăna cu Petre Ţuţea, temperamental, ca memorie, cinste şi curaj. Doar că era mai puţin fanatic, mai blând în structură. Ţuţea nu şi-a întemeiat o familie şi, în spiritul dosarului său de urmărire operativă permanentă, „o căuta cu lumânarea". Celibatar, era mai mistic decât Muşeţeanu, tot aşa cum un călugăr, de regulă, este mai mistic decât un preot, în sensul că trăieşte mai aproape de Dumnezeu. Apoi, Ţuţea nu făcea nicio deosebire între ruşi şi bolşevici, „din motive de siguranţă naţională", în timp ce Muşeţeanu, aparent mai nuanţat, îi iubea pe ruşi şi-i detesta pe bolşevici, era aici puţin confuz, din motive familiale. În aceste condiţii, desigur că discursul filosofic al lui Ţuţea era mai greu de urmărit şi de înţeles decât fermecătoarea suetă a doctorului Muşeţeanu. Cei doi mai semănau prin statură şi construcţia fizică, pofta de mâncare şi de vorbă, timbrul vocii şi intensitatea vorbirii, dorinţa întemeiată de a lăsa o urmă în viitorul trecut românesc. Muşeţeanu şi Ţuţea mai au în comun viaţa lungă cu dispariţia fricii de moarte, a cărei intensitate maximă rămâne pentru oamenii obişnuiţi în jurul vârstei de 70 de ani.
MA.: Pentru a-i completa imaginea pentru cei care nu au avut privilegiul de a-I fi cunoscut, ce alte trăsături speciale mai puteţi aminti în caracterul doctorului Muşeţeanu?
M.N.B.: O altă însuşire mai ciudată a doctorului Muşeţeanu care trebuie evidenţiată este nevoia lui de senzaţional. Fiind peste 10 ani medicul lui de familie (al lui Ţuţea am fost 25 de ani), la un moment dat, el, nu eu, a avut impresia că iam salvat viaţa, el trebuind, de fapt, în noaptea respectivă să moară, aşa cum atesta şi faptul că, simultan, marea pendulă a familiei din sufragerie stătuse definitiv prin defectare. Această nevoie de senzaţional nu era nicio însuşire pozitivă, nici negativă, ci, întocmai precum culoarea ochilor, o însuşire neutră care, într-un context pozitiv, sporea farmecul doctorului Muşeţeanu, îl făcea pregnant inconfundabil. Era simplu şi complex în acelaşi timp, un uriaş lucrat în filigran. Dispariţia lui a fost o grea pierdere, nu numai pentru familie şi prieteni, dar şi pentru ceea ce mai rămăsese real, autentic în exilul românesc şi în românitate, în general.
O ultimă problemă ce se cere rezolvată, când e evocat doctorul Muşeţeanu, este boieria lui, mai ales că, întâmplător, conceptul face acum ravagii în România, fiind la modă în toate gurile. Boierul era „ridicat" de domnitor, pentru merite deosebite. Deci, reprezenta, prin accentuarea personalităţii, octava românului simplu, cu calităţile şi defectele lui. Boierii nu sunt deci mai buni sau mai răi decât prostimea, ci doar mai pregnanţi. Altminteri, după soi, mai buni şi mai răi.
M.A.: Deci îl putem considera pe doctorul Muşeţeanu un „boier" ....?
M.N.B.: Prin calităţile lui, ar fi devenit cu siguranţă boier, initiator de stirpe. Aşa era felul lui, avea calităţi de întemeietor de familie boierească.
M.A.: Cum aţi caracteriza dvs. notiunea de „boier"? Ce consideraţi că ar fi tipic pentru „boierime"?
M.N.B.: Ceea ce avea tipic boierimea era o anumită şlefuire, un stil mătăsos, catifelat, care se constituia de la a treia, a patra generaţie, mar- când diferenţa între precursor şi descendent. Prin această şlefuire ajungea boierul să se deosebească şi calitativ, nu numai cantitativ de românul obişnuit. Altminteri, principiul octavei funcţiona, ca în muzică şi în astrologie, unde Uranus e octava lui Mercur, Neptun e octava lui Venus, iar Pluto - octava lui Marte. Deci, boier nu înseamnă obligatoriu mai bun sau mai rău, ci - mai mult - şi, în funcţie de vechime, mai şlefuit.
MA: Se continua' prin descendenţi această „boierie"?
M.N.B.: Ca prieten devotat şi admirator al doctorului Muşeţeanu, am constatat cu bucurie catifelarea comportamentului nepoţilor săi şi trag nădejdea că pe par- curs nu s-a risipit nicio fărâmă din strălucirea minţii şi energia ctitorului pe care l-am evocat mai sus.

Interviul face parte din volumul al II-lea (în curs de apariţie la ed. Eikon).
Doctorul Mihai Neagu este Directorul Institutului Român şi al Bibliotecii Române din Freiburg şi preşedinteleAcademiei Germano-Române din Baden-Baden.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR