Porto-Franco

CONSTANTIN OANCĂ, POETUL DE DINCOLO DE MATERIE

Aida Zaharia

Rubrica: Note de lector  /  Nr. 273/2019

„Cântec venit de pe ape" a lui Constantin Oancă îsi are izvoarele în sufletul şi în conştiinţa autorului, ambele aflate la marginea micimii lumii în care vieţuim, lume de care instinctiv poetul se delimitează. Notele divine din „cântecele" volumului plutesc asemenea corăbiei lui Dumnezeu, ancorată la ţărmul gândului curat, înălţător, aparţinător omului care constientizează că materia este doar o formă trecătoare prin care fiinţa umană trebuie doar să se folosească pentru a se regăsi, pentru a evolua cosmic, pentru a transmite mesaje şi învăţături către cei ce se întrupează pe pământ.
Versul „Mormântul / în care voi intra / e atunci când voi uita să te mai aştept" reflectă deplina maturitate a autorului, care se rupe de terestru, de spaţiu, şi se realocă, cu gândiri şi simţiri, în timp. „Mormântul" nu este unul de formă fizică, nu este o referire la mormântul din cimitir ci este un „mormânt" în timp, fără formă fixă, fără limite fizice. Iar „aşteptarea" capătă forma corăbiei care nu mai soseşte, ceea ce invariabil duce cu gândul la o aşteptare frenetică, greu de dus, o aşteptare care aproape curmă speranţa regăsirii; încercând o vi-zualizare a acestei asteptări - „corabie care nu mai soseşte", aproape că te întrebi dacă nu cumva şi „aşteptarea" poate naufragia asemenea corăbiilor.
Îl regăsesc pe Constantin Oancă abătut, poate prea gânditor, prea nostalgic şi prea trist, mărturisiri care răzbat din versurile de la pagina 8, „Să suport mai uşor/singurătatea/ am făcut-o/ să semene cu tine". Singurătatea, prezentă în versuri în care regăsim pianul şi harpa, capătă nuanţele omului care a simţit viaţa şi care, în acelaşi timp, a fost atins de divinitate - dovadă certă fiind versurile „Lumina are numai faţă / dacă noi îi întoarcem spatele / ea îşi întoarce faţa / de la noi". Poetul ne spune aproape direct că Lumina, (adică Dumnezeu), este în tot şi în toate, este în oameni, dar şederea Divinităţii în om este posibilă atâta timp cât Omul îşi doreşte Lumina.
Ce frumoasă învăţătură transmite poetul-dascăl în versurile de la pagina 20! „Când uităm / uităm de fapt lucrurile aparente" sau „îţi mai aduci aminte când îţi spuneam/că prezenţa ta nu-i nimic/pe lângă plecarea ta/ şi că eu nu sunt nimic/pe lângă ce voi fi/ după plecarea ta?': Cum altfel poate striga liric un poet faptul că nu „materialul" leagă sufletele şi energiile divine cu care fiecare om este înzestrat de la naştere? A anticipa şi a conştientiza înainte de vreme durerea ascuţită ce va să fie la momentul în care unul dintre cei doi se va topi într-un mormânt este o altă dovadă a maturităţii conştiinţei şi conştienţei trecerii prin „forma" de fiinţă umană. Suntem energii, suntem spirite dincolo de a fi făpturi din came şi oase; suntem stări, sentimente, suntem aure mai mult sau mai puţin luminate şi numai de noi de-pinde dacă Lumina din noi străluceşte mai mult sau mai puţin.
Îl simt pe Constantin Oancă răvăşit, şi, într-o măsură, parcă dezamăgit de lumea exterioară. Se refugiază la adăpostul apelor, al lunii, al nopţilor înstelate; apa, element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii, delimitează „cele două ţărmuri/ unul pe pământ şi altul în cer". Fluviul şi marea se aştern în poezia volumului drept simboluri terestre şi divine, şi nu de puţine ori cititorul este plasat în sfera creştinătăţii (în accepţiunea creştină, râurile Paradisului erau deseori interpretate, simbolic, drept cristelniţe, iar apa de botez era comparată cu acea a Iordanului, în care Iisus a fost botezat de Ioan). Fluviul şi apele sunt simbol al posibilităţii universale, dar şi al scurgerii formelor, al morţii şi al reînnoirii deopotrivă. Or, autorul reuşeşte să transpună aceste simboluri în versuri aparent simple însă încărcate de trăire şi emoţie până la refuz.
Un alt simbol folosit de poet este cel al norului: „Au obosit norii de-atâta cer" (pag.26), ,,...de fiecare dată în urma plecării ei/ se ridică un nor mare" (pag.28), „Văzând aceiaşi nori/ suntem salvaţi de la uitarea celuilalt" (pag.29). Norii sunt simboluri ale sacrificiului la care trebuie să consimtă înţeleptul, renunţând la fiinţa sa vremelnică pentru a cuceri eternitatea; norul este simbol al revelaţiei profetice, al metamorfozei din starea de fiinţă în cea de făptură aparţinând divinităţii.
Prin volumul „Cântec venit de pe ape", apărut la Editura InfoRapArt de la Galaţi (2018), Constantin Oancă confirmă maturitatea poetică, dar în egală măsură confirmă şi maturitatea lui ca fiinţă terestră trecătoare. Detaşat de materie şi material, poetul şi-a înţeles fragilitatea existenţei sale în forma fizică, acceptând deopotrivă divinitatea până în adâncul eului său.
„Cântec venit de pe ape" poate fi considerat o autobiografie a celui ce a devenit omul şi poetul Constantin Oancă!

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR