Porto-Franco

Scrisoare către... „Tara copilăriei"

Ilie Tanasache

Rubrica: Cavaleri ai scrisului  /  Nr. 273/2019

Rândurile acestea sunt sugerate de un fapt real. Argument: prin anii '70 ai veacului trecut, un publicist redutabil - l-am numit pe Victor Vântu - a lansat ideea alcătuirii unei antologii de proză mai „altfel". Concret: cu texte de la scriitori şi publicişti consacraţi, despre... „Tara copilăriei" lor. Incitant remember! Care s-a bucurat şi de o receptivitate pe măsură. Aş zice chiar cu supra-măsură. Reîntoarcerea spre paşii de început ai drumului în viaţă al fiecăruia dintre noi are o putere de atracţie - şi un mister chiar! - greu de definit în cuvinte.
Pe scurt. Mi s-a cerut şi mie să colaborez la amin-titul volum. Am făcut-o cu drag, dar... Dar, recitind apoi pagina de carte sub semnătura subsemnatului, ştiu că am rămas nemulţumit. Şi astăzi, după jumătate de secol, tot nemulţumit aş fi. Principala obiecţie: strădania multora dintre autori ca totul să arate frumos! Să se potrivească cu aşa numitele comandamente ale vremii. Am observat acest neajuns, cum am spus, şi la alţi semnatari din respectiva antologie. Asta însă nu mă încălzea cu nimic. Spus pe şleau: din punctul meu de vedere, care evident poate fi subiectiv, multe dintre textele adunate în acel volum aveau, cum să vă spun? prea puţină... copilărie.
Ori copilăria...
Copilăria, cu siguranţă, rămâne cel mai fabulos teritoriu al existenţei noastre de pământeni. Aici trăim realul si inefabilul în aceeaşi măsură. Întâmplări care s-au petrecut, întâmplări imaginate, dar cărora logica puţinilor ani le dă certificat de autenticitate. Copilăria fabulează ea însăşi poveştile ei, care mor ori supravieţuiesc şi intră doar în memoria aceluia unde s-au zămislit...
Casa noastră din Independenţa (aşezare la 24 de kilometri de Galaţi) se afla la o margine a aşezării, ameninţată deseori de revărsările Siretului. Casa nu mai este. A rămas, însă, amintirea: aveam cel mult trei ani, vară toridă, mama, împreună cu o vecină, stătea de vorbă în faţa porţii. Eu nu mă mai săturam privind o vrăbiuţă extrem de sprinţară, care vâna insecte răspândite printre firele de iarbă. Şi numai ce o aud pe vecină: „Nu se poate, mamă Aică!" (Anica, numele mamei, ocroteasc-o Cel de Sus!) „Ba se poate. Era în vremea de strâns grâul şi am înlemnit cu se-cerile în mână. Nu adia boare de vânt şi totuşi s-auzea un sâsâit în faţa noastră, în lanul de secerat. Ceva croia cărare în grâul care aştepta să fie prefăcut în snopi de treierat." "Doamne, apără şi păzeşte! Doar..." „Nici noi nu ne-am închipuit, vecină, că poate fi un şarpe atât de mare. Ce şarpe? Balaur!"
Nopţi în şir am visat... balaurul acela. Închipuit de fantezie ori... Care, în vis, era prietenos şi ne lăsa să-l tragem de coadă. O întrebare îmi puneam, totuşi, din când în când: nimeni nu ne-a spus ce s-a întâmplat cu balaurul-balaur? Şi în lumea copilăriei, destule întâmplări - adevărate ori închipuite - rămân nedezlegate. Fără final. Noroc că si în locul nasterii mele se rânduiau atâtea întâmplări, reale ori ba, care hrăneau nevoia de fabulos a vârstei. Doamne, câte „breakingnews-uri" se produceau şi atunci, încât cine să be mai ţină şirul! De exemplu, că văcarul comunei, unul Samoilă, a fost făcut chisăliţă de taurul satului. La puţin timp de la acest zvon a venit replica: văcarul e bine, mersi, n-are nici pe dracu'. Cel mult nişte pa- hare în plus în condicuţa de la cârciumă. Cum rămâne însă cu... manipularea? Păi, pac! altă manipulare: amintitul taur s-a urcat pe calea ferată şi s-a contrat cu o... locomotivă - auziţi! - Pacific care trăgea după ea un şir interminabil de vagoane cu cherestea. Inutil să mai spunem câtă apă la moara vârstei infantile dădeau asemenea ziceri (ca să le numim cumva).
Lumea copilăriei mele - care, desigur, nu e singulară - era, în felul ei una extrem de bogată. Şi adevărată, şi închipuită. Şi savuroasă prin inocenţa ei, şi nepăsătoare la abaterile de la logica firească. Şi neştiutoare şi plină de mistere reale ori imaginate. Creuzet din care cu certitudine am ieşit mai bogaţi. Atâtea trăiri fantastice, dulcea povară pe care o ducem cu noi pînă la sfârşitul existenţei. Un miraculos telegraf fără fir „informa" prompt aşezarea din lunca Siretului ce isprăvi au mai făcut Ghiţă şi Marin. Câte capete sparte, câte scaune sfărâmate s-au contabilizat la nunta ori hora, pe care tot ei le-au spart. Acelaşi... telegraf aducea la cunoştinţă vestea senzaţională că al lui cutare, la ora cutare, va cânta la radio o melodie. Sau ai cui feciori au căzut eroic, la datorie, pe front. Ori că se umflă apele Siretului. Sau au ieşit paparudele să invoce ploaia.
Creuzetul despre care aminteam prelua întâmplări, dar şi producea întâmplări. Destule, pentru a fi uitate. Multe destinate memoriei pentru totdeauna. Viaţa, într-un moment de graţie al ei, ne-a dus Intr-o margine de lume. O casă modestă: două camere şi sală. Curticică de câţiva metri pătraţi, cu iarbă. Octombrie. Dacă-ţi ascuţeai auzul, nu se putea să-ţi scape neliniştea apelor Pacificului, la o ceaşcă de ceai chinezesc, în faţa casei. Şi întrebarea pe neaşteptate a gazdei: „Cum le răspundeţi voi copiilor la întrebarea: „Ce este viaţa?"
Simplă şi în acelaşi timp, capitală întrebarea. Omul a aşteptat răbdător traducerea. N-a mai aşteptat însă răspunsul. Pentru că s-a aplecat spre peticul de iarbă de unde a cules o tijă de păpădie. Cu puful nespulberat de vânt. Eram în octombrie, repet. „Noi le spunem aşa: ăsta a fost un fir de iarbă în primăvară. Ploile, soarele au făcut din firul de iarbă o floare, toamna i-a dăruit puful ăsta. Şi urmează iarna - a suflat puful - şi... Şi asta-i viaţa!
Un declic miraculos al memoriei m-a teleportat atunci, într-o fracţiune de secundă, în anii inocenţei petrecuţi în aşezarea din lunca Siretului. Tata m-a surprins cum mă jucam cu puful păpădiilor. O singură răsuflare şi puful îşi începe călătoria pe aripile vântului.
„Aşa-i şi-n viaţă, băiete!" mi-a zis tata. Şi a plecat mai departe, la treburile lui.

Ilie Tănăsache. Prozator, scenarist, publicist, născut la 29 aprilie 1931 la Independenţa, judeţul Galaţi. Şcoala primară a absolvit-o în comuna natală. Apoi Şcoala Profesională C.F.R., Liceul „Vasile Alecsandri", apoi Facultatea de Ziaristică Bucureşti. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1967. Autor a 30 de volume - romane, proză scurtă, publicistică, cărţi pentru copii. (Romanul „Mâine cu mare dragoste" a fost tradus în 1979 în limba slovacă). Scenarii de film. Premii: 1972, premiul I pentru volumul destinat celor mici, „Azor cel Verde"; 1982, Premiul national de publicistică; 1984, Premiul I al Interviziunii pentru filmul „Lansarea" (unde e coscenarist).

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR