Porto-Franco

„FOAME EMOŢIONALA"

Constantin Oancă

Rubrica: Cronica literara  /  Nr. 273/2019

Un exemplu, ca multe altele, în care Ionel Pintilii convinge de aşezarea lui firească în poezie, dovedind că aceasta este pretutindeni în viaţa lui, îl constituie şi textul de la pagina 35, !n acelaşi timp. Poezia face din om un gânditor obligat, scriind-o ţi se mută inima din loc, vorba lui Nichita Stănescu. Timpul, condiţia noastră, dacă-l trăim „în chip poetic", ajungem la viaţă, altfel riscăm să ne trezim cu el la poarta sufletului „în chipul Calului Troian" de natura fumului şi a „umbrelor călătoare", iar dacă-l aducem înăuntru durerea devine personală. Dar la urma urmei din încercări, fie ele şi greşite, se învaţă mai bine decât din poziţia de simplu spectator: „Nebănuit lucru până acum/ durerea vine pe umbre călătoare/ arătânduse la poarta îngerilor/ în chipul Calului Troian". Viaţa este una iar timpul alta, doar se interferează uneori. Lumina numai se întrerupe pe când timpul moare („Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie."). Timpul este un element străin sufletului nostru până la straniu, el izvodeşte durerea din prima strofă (citată mai sus) - „neagra străinătate" de la Eminescu nu e fără legătură cu ceea ce se întâmplă aici. Poate că ea este chiar felul acut în care firile sensibile percep natura timpului. Din acest sentiment al straniului sunt posibile combinaţii, care urmează, precum „spaimă metalică”, „sânge vremelnic , „cuvinte nespălate", „înserarea de dimineaţă", „funia şi fulgerul", „privire nedumerită , „răscoala aşteptărilor".
În faţa „spaimelor adunate" în noi doar cu chipul copilului viaţa prinde curajul de a merge mai de-parte. Spaimele cu cap de mort, grotescul cotidian sunt resimţite de către autor ca fiind adevărate forme ale prigoanei contemporane. Banalităţile fac regula, sentimentele purtătorilor de spaime sunt din metal (ca-n Apocalipsa lui Ioan), până şi strigoii nu-şi mai găsesc sensul în mormintele lor umblătoare (Spaime metalice).
În Sânge vremelnic întâlnim un tip de posibile fiinţe raţionale ce locuiesc pe „o planetă străină şi grea", pământul: „Lumea lor pământească/ potrivnică înălţimii/ de la care privesc/ rămâne mereu/ putreziciunea fără moarte/ de lângă hotarul netrecut.// ... Deşi o inimă pulsează-n ei/ nefiinţe pe veci sunt/ peizonieri al căror clopot/ bate în ecoul pustiu". Toată poezia este imaginea de infern din gravurile lui Gustav Dore ce ilustrează cartea lui Dante Alighieri, „Divina Comedie". Cântecul şi el „tace în taină" precum lira lui Orfeu până să ajungă la Hades. Acolo e speranţa de mântuire ce a mai rămas. Suferinţa şi ea este făcută din săgeţi violente: „fiori adânci", „scrâşnete".
Şi totuşi poetul are parte de anturajul îngerilor, ce vin „să caligrafieze" pe suflet „cuvinte care nu au capăt", cuvinte-curcubee, capabile „să taie firul fulgerului" (Cuvinte nespălate). Arareori vagabonzii (oamenii călători pe pământ) au parte de astfel de mângâieri angelice, de „ochii scrişi cu majuscule" ai fiinţelor divine. „Lumea ce gândea în basme şi vorbea în poezii" s-a dus, cuvintele „nespălate stau acum/ pe afişe blestemate , semn că aici „pentru totdeauna/ viaţa-i stingheră/ zilnic ne amăgim/ că suntem vii".
Lumina zilei se face şi „cu cerneala ieftină , cu „sângele cuvintelor". Apoi lumina aceasta „acoperă veacul" ce vine şi el din „singurătatea unor coperţi". Seara simţim mai bine cum „ne scurgem" precum „nisipul clepsidrei , seara dezlegăm „cuvinte-n ridicare", iar dimineaţa auzim „cum glasul de moarte al clopotului/ ne trezeşte sfinţii" (poate din noi) - În-serarea de dimineaţă.
În Funia Si fulgerul copilul a oprit timpul, ieri sau alaltăieri sunt doar jucării în mâna lui. Numai în „perimetrul spălat de păcate" e posibil aşa ceva, numai aici „nespusa felină"- o altă jucărie - poate fi adusă la ascultare.
În Răscoala aşteptărilor pretutindeni numai chemări: „Mesajele de dragoste/ vântură prin văz-duhuri/ cum cocorii toamna la plecare/ ori norii care fug de furtună". Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aud, iar dintre aceştia şi mai puţini răspund - „lumină neştiind întunericul". Copilul perpetuu cu frunzele toamnei în mâini - alte jucării - nu simte trecerea timpului, dar aşteaptă ceva , aşteaptă să nu se termine visul, numai visul este cu adevărat al nostru. „Până nu yeţi fi ca aceşti prunci, nu veţi putea intra în Împărăţia Tatălui Ceresc".
Şi din acest vis (copilăria) te trezeşti în Împărăţia lui Dumnezeu, crescută din poveste-n poveste, din om înspre om: „Îmbrăcat în ţinută mozaic/ascuns printre lăstărişuri/ fără a avea simţuri de vânător/ urmăresc atent cum trec/ ca pe o alee tainică/ capra cu trei iezi.// Zburdalnicii nu stiu/ (o să be spună lupul?)/ vâltorile neîntrerupte ale vieţii/ începând cu primele silabe şi litere/ şi până la scrierea tainelor lumii.// Trece apoi cu mama alai/ soacra cu trei nurori/ întâmplare din care aflasem/ despre a iubi ca sarea-n bucate.// Soarele e cocoţat pe casă/ în culcuşul de pândar/ încep să se nască întâmplări/ întâlnite sau neîntâlnite/ cai şi călăreţi fără cap/ singurătatea sapă şanţuri/ trepăduşi şi multe beizadele/ îmbrăcaţi în haine cavernoase.// E un moment de acalmie/ inima bate a spaimă/ iată mirajul Fata Morgana şi Prinţul/ şi cele trei vrăji de aruncat la ananghii.// timpul trece cortina cade/ cât ţipăt mut toate se opresc/ oglinzile încep să se răstoarne/ strălucind cu obscurul din spate.// Mesagerii dinspre ziuă aduc veşti/ de la Tatăl Fiul şi Sfântul Duh/ şi iarăşi trec trec şi tot trec/ Trei Doamne şi toţl trei" (Privire nedumerită).
Cartea se înscrie în suita argumentelor la versul „Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor", care la rândul său şi el vine din scrisorile pauline (EVREI 11) - omul e străin şi călător pe pământ. Acesta este Ionel Pintilii, omul care, după spusa lui Holderlin, locuieşte în chip poetic pe acest pământ.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR