Porto-Franco

„Cuib pentru tristeţile mamei"

Ştefan Mitroi

Rubrica: Cronica literara  /  Nr. 273/2019

Tudor Amza a publicat cartea de poezii „Cuib pentru tristeţile mamei" în anul 1996, când exercita profesia de poliţist, şi ca toţi poliţiştii a avut şi gloanţe şi pistol în dotare, retrăgându-se din când în când în nevăzutele poligoane ale melancoliei, unde, contrar regulamentelor militare de atunci, a ochit cu gloanţe de cânepă, slobozite din puşcoace de soc, tot mai îndepărtata ţintă care este copilăria. Apoi, apăsând şi mai vârtos pe trăgaciul riscului profesional, Tudor Amza s-a uitat în poezie ca Intr-o oglindă, descoperindu-se înăuntru pe sine însuşi cu făptură de plop. Şi uite aşa, plopul cu pricina s-a racordat la misterul lumii, tremurându-şi frunzele când a elegie existenţială, când a dragoste nevindecată pe de-a-ntregul, când a singurătate ninsă de lună, când a dar de mamă şi de iubită.
Martor al păsărilor care scriu pe ramuri, poliţistului de atunci i-a venit de minune uniforma de poet, pe care a păstrat-o cu delicateţe de-a lungul timpului, Tudor Amza fiind autorul şi a altor volume de poezii, apreciate de cititori şi de critica literară. În cartea „Cuib pentru tristeţile mamei', autorul, poliţistul de atunci, a făcut un tulburător inventar liric al sentimentelor sale civile - singurele care, de altminteri, le avea, şi care i-au rămas adânc înrădăcinate în sufletul si vârful condeiului său.
Deşi, toate i-au ieşit la număr, anchetatorul plenar de atunci, avocatul şi profesorul universitar de azi, îl întreabă neiertător pe recenzent: „Până când, până când, până când/Ai să te mai joci de-a viaţa, copile nebun?". Copil, care nu se sfia să meargă la săpat de porumb: „Stau culcat pe spate, în porumb/ Părinţii duc rândul departe de mine,/Abia se mai văd săpând de un dâmb,/ Cu gândul desigur, la ce-ar face mâine..."
De-ar fi ăsta singurul joc la care Tudor Amza se dedă cu obstinaţie! Poetul născut pe malul Borcei, la Jegălia, duhneşte de la câteva sute de versuri lumină a Bărăganului de-acasă, care încă se mai joacă de-a cerşetorul din port, de-a caii care se ridică la nori, de-a noaptea însorită, de-a somnul mineral, de-a cântecul de despărţire, de-a câte şi mai câte altele.
Era atunci când era poliţist, este şi acum ca poet, credeţi-mă, un ins extrem de periculos din punctul de vedere al liniştii şi ordinii cuvintelor. Pândiţi-l mai cu seamă pe drumurile tighelite cu sălcii fumurii şi daţi-vă auzul la maxim fiindcă are meteahna de-a silabisi cu nonşalanţă tăceri. Imediat ce l-aţi reperat, sunaţi la Ministerul Poeziei, Departamentul Melancolia, să-l înhaţe cât mai repede cu putinţă.
Eu, unul, am aflat (prin metode specifice, mai multe nu vă spun) că s-a emis deja mandat pe numele său. Şi pe bună dreptate, fiindcă, repet, poezia lui Tudor Amza este una tulburătoare.
Dacă nu mă credeţi, aruncaţi-vă o clipă ochii peste poeziile din volumul „Cuib pentru tristeţile mamei', dar şi peste celelalte, cum ar fi: „Larisa - print în câmpie", ,,Joc grav", "Câmpia îşi revendică altarul', ori peste volumul de eseuri "În dialog cu eternitatea", altă poezie în proză a autorului.
Concluzionând, poeziile lui Tudor Amza sunt străbătute de la un capăt la altul de un ton elegiac, minuţios elegiac am spune, pentru că autorul caută în paginile cărţilor sale, dar nu cu disperare ci cu nădejdea că le va găsi până la urmă, copilăria pierdută, satul de odinioară, pierdut şi el, cântecele satului, fetele de altă dată, colindele de Crăciun, chipurile părinteşti, fântânile, calea lactee, cea de acasă care e diferită de restul lumii...
Fără îndoială, Tudor Amza e îndrăgostit iremediabil de câmpia unde s-a născut şi-şi mărturiseşte dragostea prin poem, care, dacă eşti atent, chiar auzi stelele mişcându-se pe cer şi bobul porumbului sau de grâu încolţind în pământ.

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR