Porto-Franco

OCHII DIANEI

Violeta Daniela Mândru

Rubrica: Debut  /  Nr. 273/2019


…”Zorii de zi m-au prins cu ochii larg deschişi şi când primele raze au colorat cerul întâi în violet, apoi roz şi oranj, când tot pământul părea să-şi întindă braţele să se dezmorţească, eu mă pregăteam să plec. Am văzut cu ochii minţii tot ce aveam să fac, am încercat toată noaptea să reformulez iar şi iar ce aveam să-i spun ei. Deja ştiam cum va încerca să-şi ascundă lacrimile.
Am plecat imediat ce a răsărit soarele. Nu mai puteam amâna. Urma să-mi petrec sfârşitul de săptămână cu prietenii mei.
Şoseaua se deschidea în faţă şerpuind printre coline înverzite. Am lăsat geamul să pătrundă aerul rece şi proaspăt al dimineţii să-mi limpezească şi mie gândurile la fel cum razele roz dădeau lumină şi culoare naturii încă adormite.
Simţeam în piept o durere surdă. Îmi reproşam că în ultima vreme m-am gândit la ea mai puţin. Deşi nu i-am spus nimic, cu siguranţă ştia că ceva s-a schimbat în iubirea noastră. Ea mă simţea atât de bine, încât uneori mă speria când suna telefonul exact în momentul când eram trist sau aveam nevoie să-i aud vocea. Uneori credeam că tristeţea este cea mai bună şi apropiată prietenă a mea încă din copilărie; după Diana, desigur.
Nu am crezut vreodată că aş putea întâlni o femeie cu care să mă înţeleg fără a fi nevoie de atâtea cuvinte. Nici nu am crezut că ar putea exista sentimente atât de adânci, care să sape în interiorul întregii fiinţe urme imposibil de şters. Eu doar m-am îndrăgostit şi odată cu această binecuvântată iubire venise şi chinul meu cel mai amar. Eram dureros de îndrăgostit. O vedeam în orice tânără cu rochie de vară, parcă paşii ei îi recunoşteam prin mulţime şi gestul cu care îşi dădea părul pe umeri, aplecând puţin capul. Zâmbetul fin, abia schiţat, îmi revenea în minte ori de câte ori închideam ochii.
Poate toate astea m-au adus aici. Poate tocmai faptul că mi s-a părut că tânăra aceea semăna cu ea, m-a adus în acest punct, însă oricât de mult regretam, nu puteam să nu-i mărturisesc adevărul. Eram convins că ea oricum stia sau va intui de la prima vedere. Oare o voi putea privi în ochi? Oare când ochii ei plini de lumină mă vor privi cu dragoste, eu voi mai putea rosti vreun cuvânt? De obicei nu vorbeam mult, ci doar îi urmăream fiecare mişcare şi zâmbet pentru a-mi întipări mai bine în minte şi a o păstra în inima mea. Eu priveam totul prin ochii ei.
La volanul masinii mă simţeam liber. Când am intrat în Galaţi, vechiul oraş de pe Dunăre, leagănul atâtor amintiri din copilărie şi adolescenţă, gânduri triste sau duioase au prins a mă copleşi. Priveam aproape fără să văd, iar în piept simţeam bătăile surde ale inimii. Nu mi-am dat seama când am ajuns la poarta lui Ştefan. Am coborât din maşină ca altă dată, iar el a apărut, zâmbitor şi m-a strâns în braţe. M-a invitat să intru şi a strigat-o imediat şi pe soţia lui.
Când a apărut cu paşi uşori, Diana m-a privit timidă, ca de fiecare dată şi o uşoară roşeaţă a colorat obrajii ei palizi. Mi-a zâmbit cald şi m-a poftit să iau loc şi să mă odihnesc în timp ce ea a pregătit ceva răcoritor.
Ştefan era vesel să-şi revadă prietenul şi imediat am prins a vorbi vrute şi nevrute, sărind de la amintiri la prezent, râzând şi glumind ca odinioară. Mă simţeam bine la ei.
Stăteam faţă în faţă în foisorul din lemn. Pe masa din faţa noastră, cafeaua îşi ridica alene aburii, împrăştiind aroma energizantă. Pe un ştergar alb ţesut în casă, o farfurie de prăjituri cu ciocolată însoţea elegant ceştile delicate.
Un trandafir agăţător galben îşi împrăştia florile parfumate pe un suport arcuit deasupra intrării în foişor şi îşi legăna podoaba de aur la fiecare mângâiere de vânt. Şi pe sub coroniţa aceea, Diana apăru din nou, subţire ca o liană, împrăştiind parfumul ei fin de trandafir şi iasomie.
S-a aşezat lângă noi şi ne-a ascultat depănând amintiri, sorbind înghiţituri mici din ceaşca ei. Nu ne vedea, doar ne asculta tăcută, privind printre straturile de flori şi verdeaţă, iar eu o observam din când în când cum îşi dădea părul spre spate, înclinând uşor capul. Îmi era tare dragă. Parcă era o copilă căreia i se dăduse un rol prea important. O simţeam tristă astăzi sau poate ea mă simţea pe mine trist.
Încă nu avusesem ocazia de a rămâne singuri. Nu i-am putut spune vreun cuvânt şi în loc să mă liniştesc, simţeam în stomac un nod imens care mă împiedica să respir.
Ziva s-a scurs cu greu, deşi Ştefan s-a străduit să mă facă să mă simt în largul meu. Am vorbit despre familiile noastre, despre copii şi despre planuri de viitor, iar eu am pomenit de faptul că mă străduiesc să revin la serviciu şi mă pregătesc de examenul din vară.
-Ei, bravo! Era şi timpul să faci ceva cu viaţa ta! - a izbucnit Ştefan şi m-a îmbrătisat cu căldură. Vestea asta merită sărbătorită. Mâine mergem la pădure să ne relaxăm în natură!
-Nu este cazul. Lasă. Sunt mulţumit şi aşa, am spus.
Însă a doua zi dimineaţă, toată lumea se pregătea temeinic pentru plecarea la aer curat.
Primele zile de vară se strecurau cu paşi mărunţi, cu un soare încă timid. Era călduţ si linişte în mica poieniţă unde ne-am întins pătura pentru picnic. Pădurea şoptea stins, iar prin frunzişul proaspăt, perdele de raze fine pătrundeau leneşe, alintând pământul.
Ştefan s-a îndepărtat spre adâncul pădurii cu fiul lui, iar Diana a rămas acolo cu mine, ascultând liniştea. S-a întins să privească petice de cer, cu ochii larg deschişi spre infinit. Şuviţe de păr în care soarele îşi împletea lumina căutau răcoarea ierbii, iar celelalte îi înconjurau chipul liniştit. Genele lungi umbreau arar ochii cu sclipiri aurii. Doar o boare fugară îi înfiora pielea obrazului palid şi săruta buzele pline, uşor întredeschise. Nu mişca nimic în jur, dar din adâncul pădurii răzbătea arar freamăt de codru.
Am privit-o pierdut în gânduri o vreme, urmărind trăsăturile delicate ale gâtului lung, coborând tainic sub bluza subţire, unde viaţa ridica unduirea uşoară a sânului. Braţele lungi dezgolite tresăreau rareori, dar ea rămânea nemiscată în linişte. Eu nu m-am mişcat, continuând să o privesc.
Liniştea ei era liniştea pe care o simţeam eu. Mi-nunea aceasta de femeie era zămislită pentru a fi iubită de mine, dar nu era a mea şi am gândit că însuşi faptul că o iubeam fără să am dreptul, e un păcat. Adierea aduse parfumul ei suav, iar eu mi-am umplut sufletul cu aroma aceasta. Nu m-am mişcat vreme îndelungată ca să nu stric vraja. Aş fi vrut să o pot privi oricât, să o pot atinge, să-i simt căldura şi mătasea pielii, să o lipesc de mine şi să nu-i mai dau drumul niciodată. Ştiam că de-aş fi atins-o, nu i-aş mai fi putut da drumul.
Pielea de pe braţele subţiri s-a înfiorat uşor, iar eu am văzut perişorii fini, aurii, treziţi de răcoarea pădurii. Avea ochii închişi şi de sub pleoape două fire argintii coborau pe obrajii catifelaţi. Am plâns şi eu în adânc, căci fiecare lacrimă a ei trezea furtuni în sufletul meu. I-am şters lacrimile cu degetele, fără un cuvânt, apoi le-am dus la buze şi le-am sărutat. Dar ea nu a văzut, în neclintirea ei, contopită cu iarba şi cu pădurea, legănată de ciripitul păsărelelor şi de tainicul susur al frunzelor mângâiate de adiere.
Buzele mele aveau gustul tristeţii ei.
Ştefan şi Codrin s-au întors din pădure cu un pumn de zmeură. Ştefan i-a pus una pe buze Dianei, care a mestecat-o alene, plimbând-o prin gură să-i simtă mai bine aroma.
Stăteam doar să privesc. Nu am rostit vreun cu-vânt. Nu am avut curajul să-i vorbesc Dianei când am rămas singuri. O simţeam tristă şi mă durea. Ea aştepta să-i spun ce e cu răceala asta de gheaţă între noi. Eu o priveam şi nu puteam rosti nimic. Femeia aceasta m-a făcut să vreau să trăiesc, m-a schimbat cu iubirea ei. M-a învăluit în straie de dragoste diafană şi mi-a alinat durerile din suflet. Femeia aceasta ca un copil îmi invadase sufletul tot şi mă simţea, iar eu o simţeam pe ea în adâncul meu. Femeia aceasta îmi arătase cerul când eu nu mai credeam că lumina există pentru toţi. Şi acum trebuia să-i mărturisesc că eu nu i-am putut păstra iubirea neatinsă. Eram nevoit să o rănesc, deşi în sufletul meu ea era singura stăpână.
Ne întorceam tăcuţi spre casă. Cumva, liniştea naturii se pogorâse peste noi şi fiecare îşi petrecea timpul cu propriile gânduri.
Am simţit ochii Dianei aţintiţi asupra mea. Nu am întors capul. Mă simţeam jenat şi nu o puteam privi în ochi. Cum să-i spun? Ce cuvinte să folosesc când ochii ei mă vor privi măriţi sau când vor fi umeziţi de lacrimi?
Nici nu am realizat când am ajuns. Am motivat că sunt obosit şi mă retrag puţin să mă odihnesc. Nu simţeam nici foame, nici sete, ci doar o oboseală care îmi sleia puterile toate. M-am aşezat să-i scriu tot ce nu puteam rosti."

*Fragment din volumul „Saudade" în tipar

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR