Porto-Franco

GALAȚI, un mare oraș românesc

Eugen Uricaru

Rubrica: Evocari  /  Nr. 273/2019


Dacă România are câteva orase cu renume în Europa, cu siguranţă unul dintre ele este Galaţi. Urbe port la Dunăre, multă vreme sediul Comisiei Dunărene, când comerţul pe Dunăre era un fenomen economic de prim rang continental, astăzi Galaţi a devenit în primul rând un oraş industrial. Sidex de altă dată este Mittal Steel (oare pentru câtă vreme încă?), apoi Şantierul Naval, unde s-au construit sute de nave comerciale de mediu tonaj, de- venit un şantier din lanţul Damen, alte multe fabrici şi făbricuţe, acesta este Galaţiul de astăzi. A păstrat ceva din ştaiful ce dintotdeauna l-a caracterizat, dar nu prea mult.
Mărturisesc că am auzit prima dată de faima acestui oraş într-un fel nu prea onorabil, în ceea ce-l priveşte. Faima aşa numiţilor vikingi acoperise cu totul renumele istoric al burgului. Aceşti vikingi nu erau altceva decât tinerii adunaţi din toată Moldova şi nu doar din ea, care găseau cu uşurinţă un loc de muncă fie la Combinate, fie în construcţii, dar care nu se prea ţineau de muncă. Erau organizaţi în bande şi controlau viaţa cartierelor de blocuri, im-punând o anumită ordine protejată şi de miliţia locală, din motive de economie a mijloacelor, în vreme s-a creat şi un banc - giacă am, bluji am, oleacă di batale cu capu cunosc, mă duc la Galaţi să-mi fac un rost! Desigur, Galaţiul este altceva, cu totul altceva!
In primul rând, această aşe- zare ocupă un loc strategic pe calea drumurilor comerciale dintotdeauna, nordsud, est-vest. Nu e un loc minunat, dar este un loc strategic. Comerţul pe Dunăre se făcea prin Galati, drumurile dinspre Polonia nu aveau încotro şi se vărsau tot în el. Avea în spate o Iară românească puternică şi militar şi economic. A fost dintotdeauna cel mai important port al Moldovei, avea deschis drumul spre Mare şi putea primi orice fel de corăbii, deoarece şenalul de la Sulina până la Galati era îndeajuns de adânc. Practic, de la Galaţi începe, sau se termină Dunărea maritimă. Vechimea aşezării vine din neolitic, iar momentele istorice ştiute sunt legate de mari fapte ori mari oameni. Puţină lume ia în seamă faptul că Galaţiul a făcut parte dintr-o mare republică marinară - Genova, fiind controlat îndeaproape de cetatea Caffa din Crimeea, el chemându-se atunci Caladda în astrolabele vremii. Galaţiul era portul de bază a flotei moldoveneşti în vremea lui Stefan cel Mare şi a urmasilor săi. În complicata istorie a relaţiilor ruso-moldavo-suedeze regăsim Galaţiul ca fiind Galiţia de jos (e vorba de pandantul cnezatului de Halici, cunoscut mai târziu drept Galiţia, o parte a ei devenind în Imperiul Rus regiunea administrativă specială în care erau obligaţi să trăiască evreii).
Pe acest amănunt şi pe faptul că Hatmanul Mazepa, mort la Varniţa, e înmormântat la Galaţi, iar un cartier al oraşului se numeşte Mazepa, se întemeiază absurdele pretenţii ale unor organizaţii extremiste ucrainene asupra Galaţiului. Ucraina a apărut la braţul Chilia al Dunării în a doua jumătate a secolului trecut, prin voinţa lui Nichita Sergheevici Hruşciov, un vajnic patriot ucrainean şi un şi mai vajnic slujnicar al lui losif Stalin. Acest oraş a fost de multe ori incendiat şi devastat de bombardamente. În 1789, în decursul unuia dintre războaiele ruso-turce, Galaţiul a fost incendiat de armata rusă aflată sub comanda generalului Kamenensky. În 1821, detaşamentele eteriste ale lui Ipsilanti, sub îndrumare şi cu sprijin rusesc, jefuiesc, incendiază şi omoară locuitorii. În 1918 rusii sovietizaţi bombardează oraşul, în 1941 aviaţia sovietică atacă portul şi calea ferată, în 1944 e rândul aviaţiei germane, pentru ca în 27 august 1944 trupele sovietice să ocupe urbea. Ocupată a rămas până în 1959.
[...]
Galaţiul, cu toate necazurile sale datorate doar aşezării sale strategice şi a izvorului nesecat de bogăţie care vine din folosirea inteligentă a acestei aşezări, a punctat istoria naţională şi nu numai cu oameni şi fapte mari. Aici s-au stabilit primele vice-consulate europene încă din 1832, a fost port liber din 1834 până în 1882, o sursă de prim rang pentru bunăstarea ţării. Giuseppe Garibaldi,
înainte de a deveni inspiratorul şi făuritorul Unirii italiene, a fost de mai multe ori la Galaţi. În 1850 se deschide Vice-consulatul american, iar în 1869 se instalează aici Comisia Dunării. În 1882 regele Carol I inaugurează frumoasa Gară a Galaţiului, iar după 7 ani se deschide marea Bibliotecă Publică. Se ridică mari edificii, capodopere ale arhitecturii româneşti, cum ar fi Casa Robescu (arh. Ion Mincu) sau Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu). Astăzi Galaţiul se mândreşte cu cele trei teatre ale sale, „Fani Tardini", „Nae Leonard" şi „Gulliver". Adăugăm revista literară „Porto Franco", cofondată şi condusă de multă vreme de poetul Sterian Vicol, o publicaţie atentă la complexitatea fenomenului cultural din zonă şi din ţară. Un mare oraş românesc, Galaţiul este printre puţinele din ţara noastră care are o vocaţie europeană fără tăgadă. Rămâne de văzut cum mersul Istoriei nu va pricinui dificultăţi dezvoltării sale care astăzi e impetuoasă. Vecinătăţile sale sunt destul de primejdioase, dar nici Galaţiul nu e singur în cucerirea viitorului său. E unul dintre motoarele de dezvoltare ale României alături de Braşov, Timişoara, Constanţa ori Craiova, oraşe cu energie şi specific, cu atitudine îndrăzneaţă şi potential uman special. Galaţiul are scris viitorul încă din primele pagini ale istorie românilor.

*Eseu preluat din revista ieşeană SCRIPTOR, nr. 2, 2019, cu acceptul autorului

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR