Revedere cam întârziată, acum când vârsta m-a făcut mai simţitor.
De pe aceste meleaguri fiind, revin cu emoţie în oraşul de la Dunăre. Nu-i vorba de sentimentalism, dar cum mă îndrept, cu trenul sau, mai rar, cu maşina (altora) spre vestita urbe, simt un fel de vibraţie calmă, cum au, de obicei, cei care se îndreptă către acasa părintească. Pe la Brăila, îmi creşte respiraţia, de la Barboşi mă încearcă tensiunea, iar primii paşi pe tărâmul gălăţean produc o culminaţie ca la o descindere în Terre de Cocagne. Aici, aştept autobuzul sau, când n-am bagaj greu, cel mai adesea, o iau per pedes apostolorum şi mă îmbăt de farmecul locuri- lor dragi. Mai rar, mă întâmpină Rică, Mache ori Viorel şi, din întâmplare, vreun alt scriitor nedesprins din mrejele locului.
Totdeauna, mă preumblu pe faleză, mă uit la Dunărea cea frumos curgătoare, mă deplasez agale pe strada Domnească, cel mai lung bulevard cu tei (din Iară sau din lume?), zăbovesc în parcul Eminescu, la „Olimpic" (unde sunt librăriile de altădată?), prin dreptul Universităţii, Teatrului Dramatic, către Institutul Politehnic, Muzeul de Arte Vizuale, pe stânga, şi Grădina publică pe dreapta. Mă atrage totdeauna şi strada Brăilei, de la Hotelul „Galaţi" spre Potcoava de aur până sus la „Păpădie", apoi, pe lângă stadion şi Marele Spital, „calc" o rubedenie anunţată mai înainte. În zona Mazepa locuiesc doi mari escribadori contemporani cu care mă întreţin mereu pe diverse teme literare şi, mai mult, extraliterare. Pe vremuri, cele mai atractive puncte erau „Dunărea" (cu barul celebru de la subsol), „Mioriţa , „Pescăruş , „Vânătorul", „Dâmboviţa".
Mai de curând, primăvară, astenie, Elena, Mache, Viorel. Un loc de neevitat, Biblioteca „V. A. Urechia unde domină directorul instituţiei, dl Zanfir Ilie, iar joia dirijează starostele salonului Literar Axis Libris, Teodor Parapiru. Excelentă şi cam sobră organizarea. Acum, întâlnirea literară s-a axat mai mult pe proză. Fu şi o lansare amânată din cauza iernii siberiene, anume cartea subsemnatului despre proza de la 1960 încoace. Mai interesante au fost discuţiile, evocări cu şi despre scriitori, despre entuziasmele lor, prieteniile, chefurile, cursele pe Dunăre, pe la Târgul Bujor, Buceşti, Iveşti, Costache Negri...
Şi anţărţ poeţii îi depăşeau numeric pe stihurgoşii postdecembrişti, erau, totuşi, mai puţini decât în vremurile noastre. Aproape toţi scriau şi la gazetă, unii îşi mai amplifică bibliografia cu proză (primul roman „gălăţean" a fost al lui Valeriu Gorunescu, cel mai recent, al lui Sterian Dumitru Vicol, Memoria lui Femios - „autobiografic"). Solidaritate se numea cuvântul de ordine al confraţilor, nescris. Unii au plecat pe alte tărâmuri, pe la Bucureşti (Valeriu Gorunescu, Nelu Oancea, Ilie Tănăsache), alţii s-au stins(Maria Petra, Ion Trandafir, Ion Chiric, Mircea Mihai), cei mai mulţi supravieţuiesc şi convieţuiesc în bună pace. Pe foarte puţini i-am revăzut acum, în acest început de primăvară, la Axis Libris. Dar ei rămân cunoştinţe plăcute şi simpatii absolute: de la Simon Ajarescu, Paul Sân Petru la Virgil Ţigănuş, Valeriu Valegvi, până la Angela Baciu, Florina Zaharia. Despre cei mai mulţi am avut onoarea să scriu câte ceva. Despre alţii am îndrăznit chiar să înseilez mai multe textuleţe şi să-i prind într-o carte: Ion Chiric, Viorel Dinescu, Petre Manolache, Sterian Vicol (alfabetic, fiindcă unii sunt extrem de suspicioşi!). Nemulţumire au ascuns ori au manifestat făţiş bunii poeţi care n- au putut fi incluşi în volum din motive editoriale, am făcut o selecţie la nivel national. Cei care sunt cuprinşi în volum s-au abţinut să se manifeste direct, dar au dat de înţeles că au unele obiecţii cât priveşte prezenţa celorlalţi şi ordinea din sumar..
O condiţie specială, de scriitor total, excelent şi discret are Constantin Frosin, pe care îl admir pentru scris şi-l inidiez pentru cât de arătos este. Exegeţii sunt, ca de obicei în lume, rara avis: Dumitru Tiutiuca (estetician de clasă superioară, cel mai complet exeget al eseului din literatura română) Nicolae Colceriu, Viorel Ştefănescu, A. G. Secară. Mi-ar face mare plăcere s-o cunosc, face to face, pe Ana Dobre (de la Iveşti, ca şi mine). Iar Victor Cilincă se situează pe terenul confluenţei dintre proză, teatru, poezie, pictură, jurnalistică. Proza din Odiseea (Pentru uz intern) e un amestec de narativ, diaristic, exotic, descriptiv, la confluenţa dintre umor şi tragic. Paradoxal, e multiplu, activ, dar se aşează în penumbră, deşi se simte chiar un aer cosmopolit şi mereu surprize. Mai împlinită mi se pare a fi „Catrafuse" sau „Fany", evocare romantică, jucată la teatrul dramatic din Galati, nominalizată la Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească..
Dar despre prozatori stricto sensu trebuie să spun câteva vorbe.
Primul pe care l-am cunoscut preocupat de epică a fost profesorul meu Laurenţiu Bourceanu. N-a stăruit pe măsura vocaţiei. Scrisul Katiei Nanu îl cunosc numai din proza risipită în reviste, e vina mea că n- am reuşit să intru în posesia unui/unor volum(e).
Apostol Gurău e un prozator de condiţie superioară, recunoscut pe plan naţional, şi încă nu cât ar merita. Pe linia realismului fabulos, areyrea puţini competitori. Iar în cea mai nouă fază, E-urile sale, dacă n-au făcut vogă, vor face. Sigur Opera omnia, pe care o pregăteşte, nu-l va îngropa, cum se întâmplă adesea cu astfel de tomuri, ci îi va deschide larg şi decisiv recunoaşterea.
Constantin Vremuleţ e mai valoros decât crede el însuşi, pe linia din faţă a literaturii noastre, cu toate că, socialmente, stă ascuns ca un urs în hiberflare. La un moment dat, a vrut să renunţe la literatură, dar imboldul celor doi amici pe care îi mai are pe lume (sau numai unul?), precum şi vocaţia lui au fost mai puternice. Asa a croit un roman de mare greutate literară, Zodia maimuţelor, tot un fel de parabolă a spaţiului concentraţionar. A scris şi un roman consacrat lui Ovidiu, de fapt tot condiţia omu-lui/artistului Intr-o societate totalitară. Nici vorbă, un eveniment literar.
Theodor Parapiru scrie proză înainte de toate. Din cele vreo douăzeci de cărţi ale lui, dacă le-am numărat bine, douăsprezece sunt romane şi povestiri. Intere-sant, autorul se preocupă de teme „colaterale , de fapt din orizontul său de cultură, bogat iară discuţie. Vreau să spun că scrierile profesorului despre limba ro-mână, eseurile culturale, preocupările în legătură cu expresiile celebre şi cu poezia biblică nu-i o simplă Violon d'Ingres. Nu ştiu în ce măsură şi cele cu Jocurile Olimpice. Theodor Parapiru, observatorul acestei lumi ciudate, excelează în zona ironiei şi a parodiei caricaturale. Şi e la fel de ciudat (sau dimpotrivă) cum autorul e, în realitate, neaşteptat de gray, doar cu un licăr abia perceptibil în privire.
Dan Plăeşu scrie proză, dramaturgie, fabule. Cu satiră şi umor, înainte de toate. De altfel, primul lui volum se subintitulează „fantezii satirice", iar celelalte stau sub aceeaşi zodie. Comediile relevă fineţea observaţiei şi verva imaginaţiei, încercând totdeauna să asigure conservarea individualităţii. Predomină comicul bonom şi cel burlesc (Semnat indescifrabil: Mitică, Pământul după ora zece şi cinci, Octombrie cu ghiocei, Puncte cardinale ş.a.). Mai rar, comicul sarcastic şi tragi-comicul. Min Intr-o bună măsură cu Theodor Parapiru cât priveşte miza pe fanteziile scenice, mai puţin absurdul şi grotescul, Dan Plăeşu se lasă intens aplecat spre înţelesul lumii ca spectacol. E felul său de a vedea această „metaforă teatrală , care este şi de inspiraţie livrescă. Înscenările vesele recurg la ceea ce tine de viziunea comică a lumii, farsa, echivocul, răsturnarea situaţiilor iniţiale. Nu lipsesc nici elementele specific teatrale chiar în proză: gesticulaţii histrionice, elementul conflictual, dialog, monolog, decor, gag, gestică, deghizare.
Cine îl cunoaşte face to face pe Ion Manea nu şi-l poate închipui altfel decât de o modestie vecină cu sfioşenia. Dar scrisul său îl arată altfel, de o mare vioiciune şi iscusinţă literară
Un fabulist (De-a v-aţi găsitelea, Inefabule - Inn(es)fables, Editions le Brontosaures, Paris, 2006) nu poate fi decât un om cu umor, şi încă satiric şi moralist, un tip din categoria lui La Fontaine, Krîlov, clasicul Alexandrescu. Prozele lui scurte (din vol. Cocoşul de balcon, 1990, Laptele de la miezul nopţii, 2008). În Ion Ionescu's story, schiţele lui Ion Manea se situează numai în ceea ce se poate numi un fel de „universalitate" a râsului. Nici vorbă de vitriol în ele, ci de amuzament simpatetic în interiorul lumii, care este totdeauna cotidianul. Instantaneele, ca nişte piese într-un act, şi acela mic, observă realul cu bună dispoziţie, care nu rareori îşi asociază fantasticul şi miraculosul. Istorioarele îl au, de regulă, ca personaj pe banalul şi agreabilul Ion Ionescu, în diverse ipostaze, de Mitică adus în contemporaneitate
Ion Manea e un scriitor de cea mai bună calitate în registrul umorului bazat pe ironie empatică.
[...]

* CONSTANTIN TRANDAFIR - un nume cu aroma de floare (şi cu ceva spinil), de Iveşti (acolo, unde s-a născut şi marea scriitoare Hortensia Papadat-Bengescu), floare de Griviţa, de Galati, Câmpina, pe trasee româneşti.
Fiindcă mi-a fost prieten, nu de aceea îl consider, în prezent, pe Costică Trandafir, unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari de la not
El - cu modestia sa - nu-i vine să creadă, dar asta el Ce a făcut Trandafir pentru literatura şi cultura română, trebuie spus acum, când este la apogeul carierei sale, când, iată, împlineşte 16 luştri de viaţă. Scriitorii gălăţeni, în primul rând, n-au uitat de cronicele sale mai mult decât amicale, scrise în reviste şi în volume.
Ţinutul copilăriei, prietenii şi cititorii săi dună-reni îl aşteaptă cu drag pe„optzecistul” Constantin să-I felicite, urându-i „La Multi Ani cu Sănătate!":