...Cel care scrie vocalele şi consoanele Scrisorii netrimise, el, născutul într-un cătun cuprins între colinele Moldovei, s-a trezit deodată, şi a văzut întâia oară, Veneţia de pe Ponte Di Rialto, cu străzile-canale unduind ca lanuri de grâu adiind, grâu copt, bun de secere. O, grâul (cel de pe valea Zbancului, de la Tufcani /, grâul cu degete subfiri de copil / îmi intră în casă şi-n nări odată cu aerul far' de care nici lacrimal n-ar mai fi zeiţa binefăcătoare... În mijlocul grâului visat, de astă dată în regiunea Cuneo, undeva, Ca D'oro = Casa de aur = astăzi Muzeu = un fel de resedinţă a îngerilor pe pământ încă de la finele secolului al XV-lea, era însăşi capitala boabelor de grâu Italian sunând în ogivele ţesute în marmură, în dantelării care dădeau luminii formă şi sens.
Dar, la porţile grele de lemn masiv (oare stejar?), plăcuţe cu scriere de bronz, prinse-n trainice şi tainice balamale erau legate bărci mai mari, mai suple şi subţiatele gondole, ele însele aşteptând mâna stăpânului să le desprindă peste umbre de ape.
În curţile interioare (sunt şi ogrăzi exterioare?), rufele întinse la urcat păreau pânzele corăbiilor pu-trezite pe aici, lângă dalele de piatră din care se profilau ici-colo câte o gură de fântână romană. Toate acestea arătau că aici sunt femei şi bărbaţi, că fac dragoste şi copii, că viaţa nu are oprire.
O legendă spune despre naşterea Veneţiei că primii năieri care au poposit aici, în arcul Mării Adriatice, s-au jurat să nu mai plece nicăieri, drept pentru care şi-au dat foc singuri la corăbii.
...M-am urcat în vaporaş, el ţine loc de autobuz, de tramvai, de taxi, şi am pornit-o pe bulevardele acvatice ale oraşului ce acoperă aproape o sută de insule minuscule. Si iarăşi admiri Veneţia care este deopotrivă voluptate (Voluptos joc de icoane, cum scria Eminescu/), senzualitate, fantezie. Aici, vegheaţi de Palatul Dogilor, de Plazza San Marco, de dansul gondolelor dar şi de Ponte dei Sospiri, în ti-nereţea lor, Vasile Alecsandri* şi Elena Negri s-au iubit cum numai moldovenii stiu să-şi trăiască viaţa...
[...] Veneţia-i pictură pură, broderie de piatră, be- ţie de culori, cum întâlnim şi la mânăstirile şi bisericile noastre din Moldova în primul rând; colori, culori care agonizează, culori-fosile, culori pietrificate sau culori-plante agăţătoare, în timp ce apa şi vântul le hrănesc şi se înfruptă în acelaşi timp din ele. Centrul Civic al Veneţiei este Lido, iar centrul comercial se circumscrie în Zona Podului Rialto. La hramul bisericii San Marco - care este patronul Veneţiei - dangătul clopotelor de la cele 90 de biserici Malţa un imn celest, cu rădăcini latine, multimilenare către Steaua Magilor, vestitorii naşterii Mântuitorului. Mai trebuie să amintesc, neapărat, că în plan spiritual, un mare artist al Veneţiei, Tiziano, strălucit reprezentat al Şcolii veneţiene de pictură, este prezent şi în România, în Muzeul de Artă din Bucureşti, cu lucrarea celebră „Suzana şi cei doi bătrâni" şi „Ecce homo" în Muzeul Brukenthal din Sibiu. Un alt mare şi nemuritor artist, Tintoretto cu celebra sa pictură murală „Paradisul , din Palatul Dogilor este şi el amfitrion al Muzeului de Artă din capitala României, cu lucrările „Portretul lui Marc Antonio Barbara" şi „Bunavestire".
Mă pierd printre scheletele granitice, printre crengile şi oasele unor corăbii şi corăbieri, şi-s cu-cerit fără tăgadă de amurgul venetian - unic în lume - legănând arcaşii grâului sunând a seceriş, dar şi muzica şoptită a turlelor de la biserici care, cu toatele, trag cu spice şi clopote de aur în licărul primelor stele din Zodia Taurului, de aici, de la Basilica di San Marco: Preot rămas din a vechimii zile / San Marco sinistru miezul nopţii bate /, cum scria la 21 de ani în sonetul Veneţia, tânărul Mihai Eminescu.

*„Şederea noastră de două luni la Venetia face cât o întreagă viaţă de fericire - nota în jurnalul său V. Alecsandri - căci visul cel mai frumos al tinerefii noastre, al amorului nostru s-au împlinit zi de zi, ceas de ceas.”