Anul acesta, la 1 februarie, NICOLAE BREBAN, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist şi traducător, a împlinit 85 de ani de viaţă, o viaţă cu un traiect spectacular, marcat de evenimente demne de textura unui roman de aventuri. Detaliile de ordin biografic se înscriu în dinamica unui scenariu destinal cu sensuri evolutive contradictorii, care au însoţit în plan subiacent imensa voinţă a scriitorului de a-şi da un sens superior existenţei prin creaţie, conform propriei mărturisiri: „Eu exist nu atât prin istoria vieţii şi a carierei mele, cât mai ales, prin cărţile mele".
Cel care avea să devină unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani s-a născut în 1934, Intr-o familie mixtă, româno-germană (tatăl, Vasile Breban, era preot român, de rit greco-catolic, iar mama, Olga Constanţa Estera Breban, născută Bohmler, provenea dintr-o familie de emigranţi din Alsacia) şi va trăi pe viu teroarea unei istorii ce tocmai făcuse loc regimului totalitarîntr-un spaţiu multietnic, tulburat de mişcările protestatare ale iredentiştilor maghiari.
Din 1951, când Nicolae Breban este exma- triculat din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu" din Lugoj, din cauza originii sale sociale, „nesănătoase", începe un adevărat slalom al destinului printre hăţişurile legislative ale statului comunist. Paradoxal, însă constrângerile punitive ale conjuncturii politice augmentează în chip favorabil mecanismul nesaţului interior de împlinire prin cunoaştere, ce irumpe în frenezia unei extraordinare mobilităţi biografice. Asigurarea unui par- curs existential coerent în această lume a instabilităţii şi a relativizării valorice complineşte teribila motivaţie lăuntrică de a răzbate la suprafaţă şi de a se dărui lumii prin explozia de lumină din adâncul sufletului.
După repetate eşecuri de a urma cursurile unor facultăţi, viitorul om de cultură va continua să studieze în afara mediului universitar, ma-nifestând certe afinităţi de ordin spiritual cu filosofii germani, Friedrich Nietzsche şi Arthur Schopenhauer. „Acei ani au fost ani de lectură , declară scriitorul în Confesiuni violente. „Eram mult mai liber de-cât colegii mei de generaţie, care erau înregimentaţi în acele abatoare ce se chemau universităţile staliniste". Saga devenirii sale intelectuale cunoaşte, în egală măsură, năucitoare salturi ale afirmării şi ale recunoaşterii publice, însoţite de perioade stânje nitoare de recul în uitare sau de contestare a meritelor scriitoriceşti, din partea confraţilor. Nonconformistul, care îşi asumase în studenţie, dreptul unei mentalităţi neîngrădite de impuneri exterioare propriei voinţe, sfidând prin gesturi de frondă lumea din mediul universitar, înregimentată politic, va ajunge să fie răsplătit mai târziu, cu premii literare şi cu onoruri politice, de regimul comunist. În aceste condiţii, au apărut o serie de supoziţii dubitative, referitoare la integritatea morală a celui în cauză. Accederea din 1969, la vârful ierarhiei social-politice, în calitate de membru supleant al Comitetului Central, să fie semn al oportunismului de circumstanţă sau o abdicare culpabilă de la idealurile tinereţii? Credem că este mai degrabă o schimbarea de optică provizorie, după protestul singular al lui Nicolae Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, în 1968, de către forţele armate ale Blocului Comunist, când dictatorul şi-a atras un capital remarcabil de simpatie, din partea majorităţii intelectualilor vremii respective. De altfel, situaţia avea să se lămurească în 1971, în urma celebrelor „teze din iulie"; când Breban se va împotrivi conceptului de revoluţie culturală de tip maoist şi va fi expulzat din biroul Uniunii Scriitorilor şi din Comitetul Central.
In plan literar, tânărul cu vederi progresiste s-a alăturat grupului reformator al anilor 60, alcătuit din Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Matei Călinescu şi Grigore Hagiu, intelectuali de frunte, care vor milita pentru impunerea criteriului estetic în literatură, respingând falsele valori ale proletcultismului. Debutul editorial se produce relativ târziu, în 1965, la 31 de ani, cu romanul Francisca, premiat de Academia Română, care va deschide calea altor romane de succes: În absenţa stăpânilor (1966),Animale bolnave (1968), „romanul anului", Bunavestire (1977), „roman excepţional" (Nicolae Manolescu)... Angajat într-un uriaş efort recuperator, în anii ce urmează, Nicolae Breban scrie mult, abordând cu fervoarea unei dezlănţuiri prolifice greu de egalat, mai toate speciile şi genurile literare: poezii, romane, piese de teatru, proză scurtă, eseuri şi scenarii de film, dar şi traduceri.
La 85 de ani, adulat de unii şi hulit de alţii, Nicolae Breban traversează cu înţelepciunea conştiinţei propriei dimensiuni valorice, printre luminile şi umbrele unei lumi, măcinate de crize identitare, urmându-şi cu o tenacitate imperturbabilă, drumul destinului său unic.