Cenaclul Literar „Calistrat Hogaș” Tecuci

Voi reveni
Mircea Cojocaru ‑ Tecuci

păstrează‐mi revenirea
și nu chipul prăbușit în oglindă
voi veni să te pictez doamnă
după mii de ani
e vârsta la care te priveam
atunci, aici, acum și întotdeauna
între cei patru pereţi ai universului
acolo mi‐am redescoperit vârsta
necuprinsul și înţelepciunea
mintea mi‐a înconjurat gânduri nerostite
sunt un pelerin
păstrează‐mi revenirea
măcar în gândul tău, doamnă


Lungimea viselor
Sunt căutătorul singurătăţii
dincolo de lungimea viselor
căci coșmarul este o fiinţă vie și nedeterminată
suntem suprapuși până la moarte
ce vină să aibă pasărea la fel de singuratică
așteptând primejdia.
de‐aceea unduirea nu se mai unduiește
gândul nu se mai gândește
inima nu mai inimește
așteptând primejdia;
sunt cuvintele tăcerii
lacrima e caldă ca plânsul Golgotei
și fulgul e rece ca tăcerea morţii
m‐am ridicat să plec atunci
peste digul ridicat în suflet
în acel târziu al renunţării;
dar moartea este o fiinţă virgină,
când se va petrece alergarea
să mă uit la orizont
căci steaua de deasupra‐mi
își începuse lucrarea
traversându‐mi prăbușirea
și‐n acel târziu al renunţării
voi reinventa o nouă naștere.

Înainte de cina cuvintelor
Ion Răileanu Delanămoloasa

Nichita iartă‐mă câ plâng
cu ochi nenătâng în prelungirea cuvintelor
tale folosite în disperare.
lartă‐mă că‐n gând
in vis nepăgân
n‐am venit să te știu necuvânt
ca o frază de vânt.
Dar Nichita, îţi spun „bună seara"!
n‐am venit la tine
cu un râs pe limbă
și o floare de cuvânt
incercând să‐ţi descânt
cuvântul din necuvânt.
lartă‐mă că plâng
cu un ochi nătâng
cu un ochi de vorbă
plin de săgeţi neterminate
cu care să ucizi
lacrima care vrea să plângă.
lartă‐mă că‐n ochiul nenătâng
plânge râsul atingând
aripa interioară
prin care mereu ai visat
de visarea zbaterii din piatră.
Nichita. cât de bucuros sunt
că am treptele limbii
prin care spun „te iubesc"
pe cuvinte tale.
Nichita, cât de trist sunt
că treptele mele plâng
pe cuvintele tale.
Nichita, cât de râs sunt
pentru că gura mea
nu poate înghiţi gura ta
cu buze și cu dinţi și cu aripi.
Nichita, cât de vis sunt
pentru că, nu te‐am putut
lua decât ca o pastilă
pentru lucru de răceală a sufletului.
Nichita, cât de neplâns sunt
cu aripile taie
petale de facere
ce îndoaie orice lumină.
Dar, Nichita,
sunt bucuros
sunt trist
sunt râs
sunt vis
sunt neplâns
pentru că tu, cu cuvântul tău
folosit în disperarea de are
m‐ai făcut să fiu
omul care să te mănânce
la fiecare a lui cină cea de taină.

Cuprins între poli
Cătălin Poenașu

Când dimineaţa o simţim în rouă
E‐un semn acesta, că pământul plânge
Iar lutul mâinii stângi ușor se frânge
Și se adună‐n dreapta care plouă

De vrei ca să mă strângi în mână tare
Îţi cer atât, te rog nu mă strivi
Doar palma ta mă poate izbăvi
Și ea mă duce seara la culcare

Fă‐te căuș, aș înota în tine
Să pot sorbi ce e în sinea ta
Din cordu‐ţi nuferi albi aș aduna
Precum o face roiul de albine

Și din dulceţuri o să‐ţi dau o parte
În ceaiul dimineţii să îţi pui
Iar seara dacă vrei să mai rămâi
Ai fi cuprinsul pentru înc‐o carte

Sacrificați
(în toate cele trei timpuri)

Între noi mă‐ntreb ce mai există
Doar cotidianul veșnic și banal
Se transformă lumea într‐un salt mortal
Viaţa e un circ sau e o dramă tristă ?

Bulgării de gheaţă se așează‐n oameni
Nu e loc în trupuri de căldura verii
Iarna ne aduce ciuma disperării
Parca‐ar fi o Iudă ce adună galbeni

Se aleargă‐n goană după efemere
Ca niște hiene ne mușcăm într‐una
Nebunia noastră face pe nebuna
Nici durerea lumii n‐are glas să zbiere

În pereţi de luturi se închide omul
Parcă e o Ană ce‐așteaptă zidarii
Meșterul Manole așează bolţarii
Și privește‐n zare să își vadă rodul

Iar când o să fie vreme de ruine
Vom găsi doar inimi prinse în mortare
Va fi prea târziu pentru resuscitare
Și vom preţui mai mult adverbul, mâine.

Te trezești și sângele tău are
foșnet și strălumină


Dan Vâță

te trezești și sângele tău are foșnet și strălumină
de parcă o mulţime de zahei ar urca în zori
într‐o mulţime înaltă de sicomori
să vadă de departe intrarea mea‐n zorilumină

și mâinile mele trimise‐nainte, ca ucenicii slujitori,
dezleagă mânza hematoporfiriană
și din zece măsuri de frumuseţe date lumii‐n contralumină
nouă sunt ale tale și una dată restului de muritori

și‐n zori doar tu‐mi ești peșteră de tâlhari și vină
și casă de rugăciuni și smerenie și cuminţi fiori
și‐mi ești intrarea mea dincolo de ziduri,
din întuneric în lumină,

când mușc din aer, cum lupii suri din tineri căpriori
(și te‐nfiori!)
și sângele tău e‐un foșnet orbitor și strălumină
de parcă o mulţime de zahei se urcă‐n sicomori

Efectul Cerenkov cu lupi
lumina cu mâinile mele pe tine‐n alcov
ca‐n munţi pe iadă zăpada cui urme de lup
mie, pavel alexeevici cerenkov
mi‐au apărut pete de întuneric pe trup

în strălucirea albastră care apare‐n pat
când te dezvelești în somn și ţipi și ești goală
între lupoaice care nasc cu urlet întrupat
tu naști perechi de lupi într‐o singură vocală

trupu’ tău se propagă înainte de suflet și lumină
mai repede decât privirile pe sâni strânse‐n haită
albastru ca un reflector nuclear în zăpadă sanguină
plin de lupi trupul tău scâncește și se vaită

plin de lupi care s‐au prăsit în lumină
ochii mei și sânii tăi denunţă efectul cerenkov
trupul tău gol dezvelit în somn strălumină
și ţipă, pavel alexeevici, până la istov

Naștere perpetuă
Dorina Vîrlan

După primul scâncet
femeia învaţă cum se naște în fiecare dimineaţă,
când are temperatură, învaţă să meargă,
cade pe stradă, spune mama,
înghite lacrima,
merge la școală, pătează caietele,
ascultă muzică, îţi vrea camera.
Desigur, nașterea e din ce în ce mai grea,
că nu‐i vine rochia,
nu are traistă de firmă
și blugii au o croială nașpa.
Trusa de machiaj, fondul BB
nu are nuanţa potrivită;
își pierde câte un ovar la fiecare examen,
moare și‐o ia de la capăt.
Când se îndrăgostește mama face cezariană
să poată aduce pe lume câte doi.
Din când în când pierde sarcina
pe drum, între sala de lectură
și ultimul concert,
căutând un cordon ombilical
cu nume străin,
cu vorbe uitate în patul unde a făcut
ultima oară dragoste.
Face histerectomie
când munţi apăruţi peste noapte
îi rup orizontul și chemarea
privind golul din jur într‐aiurea
către‐un telefon.
‐Ce faci mamă? Ești bine?

Sunt doar un nebun de frumos
Sunt dor un nebun de frumos.
Nu‐mi daţi în cărţi, cafea,
nici invocaţi vrăjitoare
drumul, lumea să‐mi aflaţi,
toate invers vor cădea.
În rând eu pasul nu‐l cunosc
doar zborul, năluca
și‐o prietenă chitară
fost‐au la nașterea mea.
Pe vifor iubirea‐mi trăiesc,
pe stele ţes un trup de culoare,
târziu sau devreme
stau la o halbă de bere cu luna
și‐atunci uit sau doresc.
Mă joc într‐o poală de gând cu Dumnezeu
și mi‐e dor
de tot ce nu pot să numesc.
Sunt doar un nebun de frumos

Azi
Azi sunt cea mai frumoasă!
Dau cafeaua pe mine, nu spăl aragazul,
aprind o ţigară în casă
și din liceu
îmi caut prietene.
Bine, vreo două‐și fac cruce,
altele, mă credeau moartă.
Mâncare nu fac!
Am fluturi în stomac la gândul
că la patru nu se va hrăni nimeni din mine.
Îmbrac rochia de seară, cu strasuri,
pătez cu ruj câteva pahare,
voi ridica picioarele pe masă
(asta dacă mai merge),
pun roșu pe unghii
cerceii cu perle, mărgele, ciorapii cu dungă,
sandalele negre
și scot la‐naintare sânii
după ce, la coș,
arunc trupul de femeie bătrână.
Da!
Azi sunt cea mai frumoasă!
Mi‐am găsit colega de bancă, înșirăm amintiri,
înjur tare, picant și absurd
că n‐are cine să mă spânzure.
Cânt, desigur, fals, mănânc un ecler,
recunosc, patru, în timp ce
dansez deșănţat pe acordurile unui vals.
Într‐un colţ aruncă priviri speriate‐o pisică,
o asigur că nu beau
liniștită să fie dar
și să se obișnuiască.
Răscolesc poze vechi, mă drăcuiesc,
râd și plâng cu drag și dor, după chef.
Îmi văd ochii, lucirea, mândria spatelui drept,
mă‐mbrăţișez și‐adorm îmbrăcată.
Amice!
Sunt vie!!!

Amor nocturn
Aida Zaharia

Desfă‐te ca floarea, iubito,
Ca lotusul dă‐te iubirii,
Hrănește‐mă‐n mijlocul nopţii
Din sâni albi precum trandafirii.

Cuprinde‐mă‐n frunzele tale,
Bobocul din mine să crească,
Și goi, printre moi așternuturi,
Amorul din noi să‐nflorească.

Să cadă pe noi răsăritul
Pierduţi unu‐n altul pe veci,
Nimic să nu zdruncine ceasul
Când ardem în nopţile reci.

În mijloc de primăvară

În verde drumu‐mi se‐așternea,
Copacii drepţi ţinteau spre soare,
La malul apei papura
Se înclina sub vânt agale.

Cămașa‐mi se lipea de trunchi
Ţi‐am azvârlit‐o într‐o doară
Iar trupu‐mi drept l‐am arcuit
Sub mâna ta, ca prima oară.

Mi‐ai pus pe gât săruturi dulci,
Simţeam cum toată mă‐nfioară,
Pădurea‐n mine fremăta,
Când mă iubeai ca‐n prima vară.

Poiana murmura încet
În triluri dragi de păsărele
Și orice zbucium se topea
Din toate gândurile mele.

(Mi‐am luat din tine aripi noi,
În miez de verde primăvară,
S‐acopăr răni, să nu mă doară.)

Pe tine
Ruxandra Voica

Am să te fac o poezie
și am să te ud cu apă din gura mea,
cu lavă din ochii mei
și cu alcoolul ieftin din venele mele.
Am să te scriu pe un ciob de ciornă
scoasă din focul iubirii
pentru cineva care nu mai există.
Pentru tine.
Am să te citesc, mereu culcat,
cu ochii limpezi de tăceri diavolești
și am să scurg din mine
pământul care te acoperă.
Zadarnic stă ţesătura
viselor noastre pe pieptul tău,
cândva deschis de plăcere.
Scârţâietor suspină
poarta ruginită a cimitirului din mine.

Nemuritor
Când candelabrul apus al zilelor de mâine
Va uita să se mai zbată ca orologiul de pe geam
Atunci îngheaţă cerul.
Atunci se surpă marea.
Atunci vom reveni noi doi
La forma noastră personificatoare
și ne vom uita unul pe altul
în mintea pământului
scufundat de strigoi.
Noi n‐am fost niciodată doi,
Ci am fost o infinitate
Scursă pe umerii nedreptăţii urmașilor noștri.

Încă exist
Carmen Huzum

Trăiesc
Mă vezi?
Cu mâna semn îţi fac
O stea
Complice își îndreaptă
Privirea
Către pământeni
În colţul gurii
Luna
Zâmbește bătrânește
Câte n‐o fi văzut
Și câte
Povești n‐a scris...

Pe‐un ochi de geam
Un băieţel
Cu palma‐mpinge aștri
Între nori
De zece, douăzeci de ori...
„Cine nu‐i gata
Îl iau cu lopata!”
...iar eu
Eu încă mai exist, iubire
Mă vezi?
Cu mâna semn îţi fac.

Și te iubesc...
Și te iubesc...
Ţi‐am spus, pădure veche,
Cât de mult?
Din braţe
Leagăn ţi‐oi croi
Și cântec lin ţi‐oi fredona
În fiece minut
Și‐n orice colţ de lume,
Oriunde
Și oricum te‐ai zămisli.
Ţi‐oi strecura
Sub cetini verzi odoare
De gând,
De sfânt și pur cuvânt
Și ţi‐oi cutreiera,
Copile veșnic tânăr,
Prin mugurii de vânt,
S‐adun
În nările‐mi de ceară
Deznodământ.
Ţi‐oi desena pe frunte
Stoluri negre
De păsări
Ce gonesc spre ţări de foc
Să ţi se‐ntoarne‐n ciocuri albe
Cu dor
Și‐n sufletu‐mi
Un loc
De doi
Ce fără soţ se‐adună
Din când în când
Sub clar
Senin de lună
Și‐arar
Când luna‐i în pătrar.
Și te iubesc...
Ţi‐am spus, pădure veche,
Cât de mult?