A fost odată ca niciodată o femeie care avea doi feciori. Feciorul cel mic şi-a luat nevastă vrednică şi cuminte şi a adus-o în casă. Măriuca, fiindcă aşa o chema pe fată, ştia să gătească mâncare gustoasă, să coasă cămăşile şi să ţină casa curată. Pe toate le făcea cu drag, cântând şi râzând toată ziva.
Feciorul cel mare, după ce s-a săturat de umblat aiurea prin sat, şi-a luat şi el nevastă. Dar ce nevastă! Frumoasă foc, dar rea de gură, leneşă şi obraznică, Hârja i se spunea. Acum, ce să-i faci, pe asta a vrut-o, pe asta a luat-o!
În casă, bătrâna mama avea doar două camere. Pe una a dat-o mezinului şi pe cealaltă fratelui mai mare, iar ea s-a retras într-un hol, lângă bucătărie. Le-a mai dat şi câte o grădină, unuia în faţă şi celuilalt în spatele casei.
Amândouă nurorile făceau de mâncare în bucă-tărie, apoi îngrijeau fiecare de grădina ei şi de câteva păsări ce aveau în coteţ. Doar că nora cea mare se cam întrecea cu lenea şi cu somnul!
Asa se face că atunci când se întorceau feciorii acasă de la camp, Măriuca avea mâncarea gata, dar Hârja nu.
- Tii, dar ce bine miroase în casă! au spus fraţii într-un glas.
S-au spălat şi s-au aşezat la masă, aşteptând fiecare să capete mâncare de la nevestica lui. Dar Măriuca a trebuit să umple farfuriile la toţi, în timp ce Hârja se uita cu ciudă la mâncarea ei, care rămăsese nefiartă.
- Cred că fasolea mea e mai veche, de aceea se fierbe greu, s-a plâns ea.
Doar că, vedeţi voi, nu ştiu cum se întâmpla, dar în toate zilele, numai mâncarea ei nu era gata la timp. Azi aşa, mâine aşa, Hârja a prins ciudă pe Mă-riuca şi a început să se ţină scai de ea.
Cum a plecat fata de lângă oala cu mâncare, Hârja cea pestriţă la inimă s-a repezit şi luând doi pumni de sare, i-a turnat drept în oală!
Când au venit fraţii la masă, nu au putut mânca cu nici un chip:
-Vai de mine, Măriuca, supa ta e sărată potroacă! au spus ei.
Măriuca a gustat şi a simţit că aşa era, dar Hârja chicotea veselă.
-Iar a ta, Hârja, e nefiartă! Degeaba râzi! Vai de noi! Cu două neveste în casă şi murim de foame! Până va fi gata masa, ieşim să facem treabă în curte, au zis fraţii, and să se ridice de la masă.
-Staţi aşa! i-a oprit Măriuca.
A deschis uşa cuptorului, de unde a scos... o tavă cu plăcinte rumene şi dulci! De acestea nu ştia nimeni. Erau atât de bune, de se topeau în gură şi au mâncat cu toţii pe saturate.
În noaptea aceea, Hârja nu a pus geană pe geană de ciudă! Nu stia cum să-i facă în necaz Măriucăi.
Spre dimineaţă, după ce s-a gândit bine, ea s-a dat jos din pat şi a înşfăcat două căldări pline cu apă, apoi a urcat cu ele în pod. Nici una nici două, a turnat toată apa din căldări deasupra camerei Măriucăi, apoi a coborât scara uşor ca o pisică şi a mers să se culce la loc, râzând mulţumită.
Când s-a trezit de dimineaţă, a văzut-o pe Măriuca supărată.
-Dar ce ai păţit, cumnăţică? a întrebat ea, vicleană.
-Uite, scot lucrurile din casă, afară la uscat! Azi noapte a plouat în cameră şi a udat tot. Cred că o fi acoperişul spart. Ia uită-te, vezi cum picură din tavan?
-Săraca de tine! a oftat Hârja, dar în sinea ei nu mai putea de bucurie.
Fraţii s-au urcat pe acoperiş ca să repare spărtura, dar au rămas tare miraţi, negăsind nimic de reparat. Măriuca s-a uitat atentă şi ea atentă afară şi văzut că pământul era uscat. Păi, dacă ar fi plouat, nu ar fi trebuit să fie pământul ud?
-Mare minune, a zis ea încet. Dacă nu a plouat, atunci de unde a intrat atâta apă la noi în cameră?
Nu a mai spus nimic, dar s-a hotărât să fie cu ochii în patru de acum înainte.
Următoarea zi, Măriuca a plecat cu bărbatul ei la târg. Când s-au întors acasă, au găsit mâncarea gata, iar Hârja şedea fericită în mijlocul casei.
-Poftiţi la masă, i-a poftit vulpoaica. Luaţi de mâncaţi! Totul e proaspăt, abia cules din grădină. Dar grădina ta, Măriuca, nu ştiu ce are, pare cam tristă...
Măriuca a ieşit afară. Şi-a pus mâinile în cap de ce a văzut! Grădina era ofilită, de parcă fusese prăpăd. A mers repede să o întrebe pe bătrână.
-Măicuţă, nu ai văzut cumva ce s-a întâmplat cu grădina mea, de s-a stricat aşa, doar într-o zi?
-Draga babei, ce-i cu grădina, nu ştiu. Dar pe Hârja am văzut-o mai devreme cum căra afară găleţi multe cu apă opărită.
-Aşa deci! s-a lămurit Măriuca. Surioara Hârja îmi poartă sâmbetele! Stai aşa, că te potolesc eu, de ai să mă ţii minte!
A doua zi s-a prefăcut că e bolnavă, stătea lată în pat şi gemea. Fraţii au chemat repede pe baba care stia leacuri.
Aceasta a venit şi după ce a stat de vorbă cu Măriuca un sfert de oră, a ieşit din camera, făcându-se că plânge şi smulgându-şi părul din cap:
-Vai, vai, vai! fraţilor, ce mare necaz a venit asupra casei voastre!
-Aoleu, babo, ce-i? s-au speriat ei.
-Uite ce-i. Fata s-a îmbolnăvit! Măriuca e tare bolnavă, de la apă i se trage. Cine a umblat cu apă zilele trecute, să ştiţi că până aici i-a fost, se îmbolnăveste şi moare!
Hârja a sărit cât colo:
-Aoleu, boala asta o face oricine a umblat cu apă?
-Păi, nu ţi-am spus, tu, fată? Doar nu cumva ai atins şi tu apa? s-a prefăcut că se miră baba.
-Aoleu! Babo! Scapă-mă, nu mă lăsa! Am pus apă în mâncare în fiecare zi. Ba, nu sunt multe zile de când am turnat două căldări pline cu apă în pod la Măriuca.
-Rău ai făcut că ai atins apa! a dat din cap baba.
-Şi ieri, babo, ieri i-am opărit grădina Măriucăi cu apă fierbinte, zece găleţi am carat!
-Fată, până aici ţi-a fost! E mai rău dacă ai atins apă fierbinte. Spune, asta-i tot? Că dacă ştiu, poate te scap, a spus baba, abia ţinându-se să nu pufnească In ras.
Dar Hârja plângea de sărea rochia de pe ea.
-Păi, să ştii că am atins apa fierbinte şi atunci când am turnat sare în ciorba Măriucăi...
-Atunci, poţi să chemi popa şi pregăteşte-ţi hainele cele bune, că mult nu mai ai de trait! a zis baba şi a plecat râzând.
Fraţii, care auziseră tot, au înţeles şiretlicul babei.
-Ba, nu hainele să be pregăteşti, ci spinarea, că meriţi câteva beţe! Deci tu, Hârja, făceai toate stricăciunile când eram noi plecaţi de acasă...
-Iertaţi-mă, am greşit! Nu mai fac! suspina Hârja.
A venit şi Măriuca, şi bătrâna mama şi au ţinut cu toţii sfat. Bărbatul Hârjei a spus:
-Ai merita să te alung de acasă pentru răutatea ta! Uite ce am hotărât: dacă vrei să fii iertată, să iei măgarul de funie şi în fiecare zi, timp de un an, să duci caprele la păscut. N-ai decât să alergi după ele toată ziua, poate aşa te răcoreşti. Să mai vii acasă doar seara la asfinţit. Dacă nu ţi-o trece răutatea, să te duci în lumea cea largă!
Auzind aşa, nu mai ştia Hârja cum să le mulţumească. Şi să ştiţi că s-a dus cu caprele la păscut în fiecare zi.
Cei doi fraţi au pus mână de la mână şi au mai construit o casă, ca să aibă fiecare gospodăria lui. Iar de atunci, linişte şi pace a fost. Nevestele nu s- au mai certat între ele. Şi trăiesc şi azi cu toţii, fericiţi, fiecare la cuibusorul lui...