Te văd la streaşina odăii / cum apă bei din veacul tău / şi-ti umple tata cana zilnic / Să-l poti găsi pe Dumnezeu ..." Astfel îşi alintă un părinte căruia, pe neaşteptate şi pe nedrept, neîndurarea i-a încununat „această noapte a vieţii" cu spini şi rouă, umbra unicului fiu. Acest părinte este un scriitor, un spirit de veghe al Câmpiei Române, dl.Tudor Amza. Într-un cutremurător ceas de cumpănă, în care parcă toate înseninările din jurul lui s-au înstrăinat, în care glasurile bucuriei de a exista au devenit şoapte, el, mult-încercatul iubitor de copii, intelectualul din fruntea generaţiei sale, cercetător şi distins practician al Dreptului, cu zeci de cărţi acoperite de laurii onestităţii, a pornit într-o călătorie în căutarea lui Dumnezeu şi a fiului Său, adică a izvorului dreptei-credinţe şi a lăstarului pierdut în aceste vremuri de cumpănă: „Moartea lui Cosmin, scrie tatăl, m-a întors cu faţa către Dumnezeu". A ales cărarea curată a smereniei şi rugăciunii inimii pe care a descoperit-o smerit în psalmii suferinţei şi ai iertării, în convorbirile cu monahi nevoiţi în chinovii din veac, în satul de câmpie roditoare. Numai că, „Zidit sub formă de Cruce în noi / Pământul strâns o ia la vale ..:'. Imaginea sporeşte semnificaţia titlului uneia dintre cele mai impresionante cărţi de versuri : „Câmpia îşi revendică Altarul": „Acolo, în sat, mai în vale / Unde cerul e poate cel mai senin, / Când dorul mă prinde mai tare / Acolo-i altarul unde merg să mă-nchin."
Această stare de loialitate faţă de credinţa strămoşească, (o spovadă pe un drum deschis spre înălţimea lăuntrică a trezviei) defineşte, de fapt, demnitatea în suferinţă, modelatoare de gânduri. Am întâlnit un asemenea climat în creaţiile unor scriitori români uniţi prin aceeaşi stare a destinului: Ion Heliade Rădulescu (care îşi pierduse copiii în timpul unei epidemii ), Bogdan Petriceicu Hasdeu ( tatăl genialei Iulia ), George Coşbuc (răscolit după uciderea fiului său Alexandru ). În lucrarea „Sic cogito" („Aşa cuget eu"), Hasdeu îşi aminteşte de o călătorie la Ferney, reşedinţa ateului Voltaire. Acela ridicase totuşi o mica biserică, după ce ajunsese la desluşirea finală: „Dumnezeu este infinit, în contrast cu mărginirea minţii omeneşti..." E adevărat: „Câm-pia îşi revendică altarul ...". Cum nu este posibilă re-generarea timpului decât în canossa amintirii, scrii-torul Tudor Amza, înzestrat cu un autentic dar liric (până şi paginile jurnalului „În dialog cu Eternitatea" se identifică sensibil cu discursul poetic, liniştitor în deznădejde), slujeşte memoria ideală. (Remarcabile sunt ilustraţiile doamnei prof. Alexandra Meiloiu). Pentru părinte, copilul său este o fărâmă din dumnezeiasca „Lumina lumii” : „Cine are puterea, desculţ să revină / Acolo de unde-a plecat / Se îmbracă de jos până sus în Lumină / Chiar dacă noaptea peste el s-a lăsat." Multe dintre frumuseţile trecutului sunt acum împrăştiate. Citim înfioraţi acest prelung „cântec întors" : „Norii, ca bolovanii grei...", „ ţipătul copacilor în floare", „În raze sângerii pădurea plutea...", „Se scrumuieste cerul", „Nici plopii nu mai sunt blajini...'
Încărcătura afectivă a cărţilor de priveghere poate fi asemănată cu acel înduioşător cântec al mierlei, fărâmă dintr-un etos al suferinţei la români : „Te roagă tata / lasă-mă să te dezmierd căutându-te / în razele soarelui şi în licăr de stele...' „În boarea nopţii, Dumnezeu / Îmi va deschide poarta să îmi văd băiatul ...", „Prin lacrimi te văd mereu mai aproape..:'.
Nu vreau să polemizez cu aceia care au asemănat moartea cu „un fenomen simplu din natură" (cândva îl „recitam" pe Marin Preda în faţa studenţilor). Ospitalieră, moartea colindă lumea cotropită de plâns. Numai „Adâncul din adâncul" psalmic o schimbă în Lumină.