Cândva, în adolescenţă, o iubise în taină pe Magda. Cum adică în taină? Simplu, nu-i declarase niciodată sentimentele ce i le purta. Fuseseră colegi de liceu, mai exact, urmaseră în acelaşi timp cursurile, însă în şcoli diferite. De văzut se vedeau numai pe Corso, bulevardul principal, în lungile şi prosteştile plimbări de seară, fiecare cu prietenii săi, trăncănind în timpul promenadei cu cine mai ştie cine, despre cine mai ştie ce, dar tot distracţie se chema şi asta. Nu o invitase niciodată la vreo terasă, nici la cinema, în noile săli deschise prin malluri. Pur şi simplu îşi intersectau paşii pe bulevard către amurgul zilei şi, amănunt foarte important, la fiecare trecere a unuia pe lângă celălalt îşi şopteau în taină un salut: „Ciao!". Un fel de „Bună!" pe româneşte. Iar după ce îşi trimiteau unul celuilalt cuvântul-parolă, treceau mai departe, pentru a se revedea la următorul tur de plimbare. Şi tot aşa până venea vremea să se ducă fiecare la casa lui.
Chestiunea s-a simplificat uluitor în anii imediat următori, când a început să se practice din ce în ce mai mult comunicarea prin gând. Ideea nu a avut la început prea mulţi adepţi, însă treptat persoanele interesate îşi supuneau creierul unor minime antrenamente, pentru a izbuti să-şi transmită celor care voiau să-i asculte fel de fel de chestii. Mai mult sau mai puţin importante. Unii posesori de mobile erau de-a dreptul încântaţi, fiindcă-i scuteau de butonarea tastelor, abuzând acum de facilitatea noii metode. În paranteză fiind spus, cei care luau foarte în serios acest nou mod de transmitere a informaţiilor aveau în vedere şi schimbări de-a dreptul majore în multe direcţii. Sistemul de educaţie putea fi - şi pe alocuri chiar începuse a deveni - degrevat de uriaşa suprastructură (şcoli, drumuri de acces către acestea, cheltuieli de întreţinere, de transport ş.a.m.d.), în loc fiind pus binomul profesor-elev, legat prin forţa gândului. Atât! Simplu şi eficient. Or, profitând de aplicarea noii idei, cei doi îndrăgostiţi puteau acum să-şi transmită salutul - atât şi nimic în plus! - prin gând. Mai ales că, după terminarea liceului, deja se afla fiecare la o facultate, locuind în orase diferite.
Saluturile „Ciao!" pe care şi le schimbau s-au rărit atunci când Magda se apropiase de un alt bărbat, coleg la şcoala superioară unde învăţa. Apropo, studia astrofizica, un domeniu poate cam ciudat pentru o fată. Vechiul ei prieten din vremea liceului i-a respectat alegerea şi doar când şi când îi mai expedia câte un „Ciao!" grăbit, ca şi cum în acele momente îşi intersectau pentru miimi de secundă vieţile aflate într-o goană nebună, fiecare în altă direcţie, iar din această pricină nu era deloc vreme de stat la poveşti mai lungi. Discuţii, care oricum nu avuseseră totuşi loc niciodată...
N-a realizat când s-a întâmplat să-şi adreseze ultimul „Ciao!", deoarece atunci nu credeau că va fi cel din urmă. Sigur este că a aflat din presă despre plecarea unei noi expediţii pământene pe Marte, iar între cei care optaseră pentru această aventură se afla şi Magda, împreună cu actualul ei prieten. Era obligatorie deplasarea în cuplu şi, iată, ea a ales. L-a ales pe celălalt. Îl durea efectiv despărţirea de femeia visurilor lui din adolescenţă şi din tinereţe, dar mai mult decât orice suporta greu ideea de a nu-i fi adresat la începutul drumului ei hazardant către planeta în curs de locuire salutul ştiut, care abia acum căpăta sensul lui primar de „La revedere!" Sau chiar „Adio!". Veşti despre expediţia lor au venit peste câteva luni după amartizare, dar fireşte ele nu puteau să cuprindă mesaje strict personale. Oamenii de ştiinţă pământeni căutau soluţii tehnice în două direcţii: teleportarea şi folosirea gândului pentru parcurgerea unor distanţe foarte mari. Însă rezultatele puteau veni cine ştie când, iar vârsta pe Terra continua să fie supusă aceloraşi reguli: greu se depăşeau 125 de ani. El nu atinsese încă limita maximă, dar nici mult nu mai avea până acolo. Iar timpul îşi vedea de drumul său.
Şi când nu mai avea nicio speranţă de a auzi glasul Magdei, prietena lui din adolescenţă, undeva în creier se auzi şoptit salutul lor, „Ciao!". Era abia inteligibil, părea că vine de foarte departe, poate chiar aşa stăteau lucrurile, totuşi el se grăbi să-i răspundă: „Ciao!". Şi pentru prima oară de când se ştiau - trecuse mai bine de un secol de atunci - simţea nevoia de a-i spune şi altceva, de a o întreba despre viaţa ei, petrecută acum atât de departe. Femeia parcă-i ghicise gândul, sigur i-l auzise, deoarece îi răspunse mai mult decât monosilabic: "Nu pot vorbi imediat, dar sigur voi reveni, aşteaptă-mă!" Şi glasul i se stinse apoi în neant.
Cugetă în fel şi chip la întâmplarea asta: Oare ce să însemne? S-a reuşit performanţa transmiterii gân-dului la foarte mari distanţe? A revenit ea pe Pământ? S-a teleportat? El trăia izolat Intr-o localitate apropiată de mare, nu mai avea prieteni, nici măcar pentru a conversa cu ei pe calea gândului. Vieţuia pur şi simplu, sperând că Magda „lui" se va întoarce şi-l va căuta. Era singura idee care-i bântuia creierul. Cât despre canalele de ştiri internaţionale, prefera să nu le frecventeze. Nu-i plăcea conţinutul lor, erau ştiri de senzaţie despre vedete ori catastrofe, inclusiv cosmice. Asa încât atunci când un fost amic îl întrebă prin gând, fireşte, dacă a auzit despre marea nenorocire de pe Marte, mai întâi se blocă, pentru ca apoi să-i ceară amănunte. Se întâmplase ca un adăpost pământean amenajat acolo la mare adâncime să fie distrus de o explozie, i-a explicat amicul. Despre nenorocire s-a aflat de îndată ce ştirea a ajuns pe Pământ. Nu se cunoşteau cauzele catastrofei, nici numărul exact al celor implicaţi, toate victimele fiind decedate. Pentru a evita confuziile se dădeau numele morţilor, siguri până în acel moment. Între ele, şi cel al Magdei.
El a primit vestea cu calm, i-a şi spus fostului prieten că autorităţile care au difuzat informaţiile se înşală. Măcar pe alocuri. „Deoarece, i-a explicat cu calm insului cu pricina, cel puţin un om a supravieţuit, Magda. Am vorbit cu ea mai deunăzi!" a sunat argumentul său. Amicul l-a privit cu înţelegere, vârsta înaintată merită un asemenea gest şi-a spus omul în gând, nu suficient de discret pentru a nu fi auzit, aşa că bătrânul a continuat: „Voi zice asta şi celor care au comis această eroare de informare. Îi voi căuta şi be voi spune." Celălalt n-a mai avut replică, aşa încât conversaţia s-a terminat în tonul optimist impus de cel care tocmai vorbise prin gând cu Magda.
Autorităţile care emiseseră comunicatul ştiut n- au fost impresionate de spusa lui. „Sigur era ea?" l-au întrebat. „Cu certitudine!" a sunat răspunsul bărbatului în vârstă. „Aveţi vreo dovadă?" au vrut să ştie autorii ştirii oficiale. „Ce dovadă să am? Doar gândul ei. Sigur era al ei, nu am nicio îndoială" L-au trimis acasă - pentru prima dată de multă vreme preferase o discuţie directă, iar nu telepatică - iar el s-a reîntors la căsuţa lui de pe malul mării, aşteptând. Era convins că Magda va reveni, mai ales acum va reveni, îşi spunea mereu. Şi ea chiar s-a reîntors. Bărbatul era pe malul mării şi privea apa, care avea acum - ciudat! - puternice nuanţe de verde, verde-albăstrui, când i-a auzit şi văzut (!) glasul. O voce colorată! Ca un curcubeu în numai două nuanţe.
- Ciao, prietene. Ce mai faci? începu ea o conversaţie, în realul căreia bărbatul se pregătea să creadă.
- Ciao, Magda! Ce să fac? Trăiesc şi mă gândesc la tine, la ce zic unii că ţi s-ar fi întâmplat.
- Păi, de întâmplat chiar mi s-a întâmplat, îi răspunse ea, chicotind parcă. Trebuie să-i crezi pe cei care afirmă asta.
- Dar tu eşti totuşi aid, îmi vorbeşti.
- Este adevărat, prietene, numai că nu sunt chiar aid şi nici nu-s eu. Doar sufletul meu, un fel de înger care a reuşit să străbată marea distanţă de acolo până la tine. Voiam să-ţi dau vestea cea bună, că n- am pierit cu totul. Mă înţelegi?
- Încerc, deşi păţania ta îmi intră greu în cap.
- Străduieşte-te să pricepi. Ştii doar, în alcătuirea noastră intră şi sufletul.
- Ştiu, totuşi... Iar eu ce-ar trebui să fac acum? Dacă fizic nu te mai pot întâlni, cum să procedez?
- Mă bucur că ai primit cu calm vestea reîntoarcerii mele, fie şi în formă spiritualizată. Ce ar trebui să faci? Să aştepţi, să mă aştepţi. Va veni o zi, o seară sau o noapte când vei spune „Ciao!" acestei vieţi, vieţii tale, iar atunci ne vom reîntâlni. Şi până în acea clipă, când şi când, ca altădată, ne vom rosti salutul nostru. Este totul clar până aici?
- Da, cred că da.
- Atunci, mă bucur că ai rămas acelaşi om blând, bun şi înţelegător. Ciao, băiete!
- Ciao, Magda! Prietena mea cea verde-albăstruie...

(Din volumul în pregătire ,,Experimentul Eva")