POEMUL DE LA ORA TREI NOAPTEA

De fiecare dată când scriu
poemul de la ora trei noaptea
mâinile îmi devin fără nici un folos
le împing cioturile cu sângele
cum viiturile împing nămolul peste ogoare

Poemul de la ora trei noaptea
stă la masă cu viii și cu morţii
pe o ploaie grea rătăcește cu Vallejo
într‐o zi de joi, prin Paris,
lângă un felinar încearcă să dezlege
cravata lui Gerard de Nerval,
vede pe o masă de disecţie o mașină de cusut
și o umbrelă ‐
încearcă să deschidă cuptorul Sylviei Plath,
ascultă cum minereurile avortează cristale
cum luturile crapă făcând loc
bulbilor de narcise
de lut sunt și literele poemului de la
trei noaptea
ai scuipa pe ele cum a scuipat Ziditorul
când ne‐a plămădit din lut ‐
literele sunt lut moale
până nu le arzi în cuptoarele orelor trei
din noapte

Nimic nu e pentru zei la ora trei noaptea
lupii știu prin răzoare și urlă la lună
buha știe și ţivlește din vârful șurilor
tu psalmodiezi cu Reiner Maria Rilke:
cel care rătăcește merge către el însuși
cel care moare în noapte se vede pe sine

Moartea îi face loc poemului de la ora trei din noapte
ea recunoaște în el literele de pământ
ea recunoaște în ele pământul mormântului tău
numai cu ochii poemului poţi privi moartea ‐
chiar dacă ai un Ochi Orb și unul Teafăr,
nu o sărăci:
lasă să ţi se vadă în găvanele lor
tăciunii dimineţii
cum lupii văd tăciunii lăsaţi nestinși
în vetrele caselor ‐
tu știi că în Nord răufăcătorii nu vin cu lămpi
ci la lumina jăraticului din lama cuţitului ‐
lupii urlă la lună
buha ţivlește pe case
vânturile risipesc lutul mormintelor
doar lutul poemului de la ora trei din noapte
se cerne dintr‐o literă în altă literă
la fel precum lupoaica își ferește puii
purtându‐i în dinţi
dintr‐o văgăună în alta

POEM FĂRĂ MOAȘĂ
Ești mereu în alt vers – spic al lui Dumnezeu
pentru pâinea zilei de mâine –
pe firimiturile celei date nouă astăzi
stau așezaţi heralzii pândind o zi de joi cu o ploaie mare
crainicii negri vin numai când cinezi
singur cu poemul zilei de azi
nu ai moașă la el – te încurajezi cu sfatul unui francez
care a scris despre după‐amiezile cu fauni :
”poemul are loc de unul singur”.

Asta mă pune pe gânduri dacă nu cumva
și viaţa ta este o firimitură dintr‐un alt vers
după cum și Iisus e doar în epistolele apostolilor

În poemul cu moașă Ecclesiastul scrie în locul tău
poţi cina cu apostolii
și poţi înmulţi pâinea și vinul
dar nu știi ce vei scrie în versul zilei de mâine
pentru care mănânci pâinea zilei de azi
cum nici moașa nu știe dacă fătul va avea
două capete lipite unul de altul
sau dacă va avea buze de iepure

Asta mă face să cârtesc :
_ nimeni nu vorbește despre firimiturile de la
masa Cinei de taină
_ nimeni nu vorbește despre cealaltă mână
care înaintează numele scribului corifeilor Academiei
_ nimeni nu știe dacă s‐a născut
cel care‐ţi va ciopli numele pe un lemn de cruce

Nu ai moașă la nașterea poemului de azi –
mâinile tale îl spală de sânge și‐i taie
cordonul ombilical –
literele zburdă o vreme prin striaţiile creierului
precum mieii pe pajiște cu ochii în pământ,
cu gâtul îndoit nătâng
pentru ghearele cu care vulturii și lupii
îi înșfacă dintre ierburi
acum ai sânge pe pagină –
sângele nu se‐ntoarce niciodată în rană
nici literele pe nămolurile lăptoase ale nopţilor
din creier
o moașă se poate spăla de sângele fătului
tu nu poţi aduna în jurul poemului de azi
nici doisprezece apostoli,nici doispezece cerșetori
de pe stradă
doar heralzii lui Vallejo sunt aproape
ei adună oricând doisprezece blajini,doisprezece
apostaţi,
doisprezece tâlhari
și te pândesc cum tremuri între litere
ca într‐o pădure sinistră care crește în jurul tău
cu fiecare cuvânt al poemului de mâine

FEMEI ÎNCONJURATE DE FLĂCĂRI
Ochii vulturului văd gângania din iarbă,
altele, de‐aproape, nouă ne rămân neclare

Alegoria asta mi‐a fost dată de
străina de pe podul Someșului :
ea, rezemată de balustradă, nu mă vedea .

Eu tocmai lăsasem într‐o odaie
un trup cald de femeie, gol, pe cearșaf :
cărasem, amândoi, multă apă la moară
ca să facem ferfeniţă nenumărate nopţi
precum două roţi dinţate pe axul care mișcă
pietrele de măcinat

Ieșeam în vârful picioarelor și
simţeam cum îmi cresc solzi pe tălpi …

Am fugit ( nu sunt legi care să condamne
abandonarea unui trup gol de femeie într‐un pat cald)

Fata de pe pod nu vedea cum îmi cresc copite
în timp ce fugeam
dacă s‐ar fi întors spre mine ar fi ţipat
dacă ţipa solzii mei se făceau ţăndări
(măcelul amintirilor are loc într‐o “sală iluminată
cu pereţi de oglinzi“, ai aflat de la Mihai Eminescu)

Ochii Vulturului văd praful și pulberea –
eu nu vedeam sloiurile de pe râu
nici pe cele străvezii care îngheţau în ochii fetei
vedeam doar flăcările din jurul ei
‐ pe toate femeile le văd înconjurate de flăcări ‐
flăcările dintr‐un pat nupţial sunt un cerc
care ne apără de moarte

Praf și pulbere să vadă ochii Vulturului ,
ducă‐se dracului sala iluminată cu pereţi de oglinzi
ducă‐se dracului dacă nu arde ca un cearșaf nupţial !
Poemul care nu simte gheara Vulturului
pe spatele ‐ i de miel
nu merită să fie terminat