Leonida Lari şi-a publicat prima carte de versuri, Piaţa Diolei, Ch., 1974, care confirmă o poetă receptată cu înţelegere şi chiar cu efuziune de debut. Buna primire peste câţiva ani îşi are explicaţia în însăşi poezia cu care autoarea îşi facea intrarea în arena competiţiilor literare, poezie de o reală prospeţime şi vigoare a sentimentelor şi viziunii, stand până la un punct sub steaua tutelară a lui Blaga (confesiunea îi aparţine) şi într-un anumit contrast cu poezia mai „Chinuită" unor tineri din colegi.
Continuând tradiţia Blagiană, adoptând mai bine zis marile sugestii pozitive din poezia de tinereţe a acestuia, Leonida Lari a descoperit de fapt propriul său suflet liric şi totodată lumea de predilecţie spre care se îndreaptă gândul, meditaţia şi nostalgiile sale:
Miraj, p. 29 „Urc mult, apoi m-ascund înfiorată / în pletele muntelui trist / Şi rămân o piatră, / încinsă-n tăcerea amurgului. / Aştept să vină necunoscutul / Pe care-l urmăresc de-atâtea zile. / E frig aici / Şi-o răceală de moarte mă ia. / E rău să fii piatră, / Când asfinţeşte soarele... / Muntele, cu mâini crâncene mă cuprinde / Şi-ncremenesc aşa, / Până când, cu un râs diabolic, / Mă-mplântă în faţa lui oarbă / Să-i flu ochiul stâng". Ceea ce a reuşit poeta să realizeze e înregistrarea acestor elemente într-un ritual liric de o blândă solemnitate, plin de vaste ecouri afective în care pătrund şi rezonanţele unei discrete atmosfere de mit.
Tocmai în acest amestec de emoţie personală şi de transgresiune lentă într-o zonă vizionară constă aportul original pe care îl putem sesiza în poezia Leonidei Lari: (Enigma, p. 36)
„O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?... / Azi era aşa-mbrăcată, / Şi frumoasă, şi ciudată, / Şi striga prin toată piaţa: / „Vreau o lume fără mâine!" / O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atâtea seri / După noi pe străzi ascunse? / Azi în piaţă mă ajunse / Şi îmi spuse la ureche: / „Vreau o lume fară ieri..." / Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine / Cică-n rochie albastră / Şi-o să bată la fereastră / Şi-o să-ntrebe: / „Unde-i lumea fără ieri şi fară mâine?" Acest deosebit poem aduce îndată ceva din „mireasma spirituală", din zăriştea specifică a versurilor sale.
Leonidei Lari îi place să realizeze diferite portrete / tablouri, fie estompate ori evocatoare. Tendinţa spre electism se înscrie în chiar modul său firesc de manifestare şi nu e nimic pernicios aici atâta vreme cât autoarea urmează impulsurile emoţiilor autentice, atitudinile bine definite: (E magul..., Lui Grigore Vieru, p. 49) „în brazi, în dulcea pulbere de lună, / Pe urmele lăsate-acum o clipă, / Eliberat, ca după o furtună, / Astralul chip al lui se înfiripă. / Tot mai desprins de fruntea sa, de mâna, / De ochii care mai păstrează plânsul, / Se limpezeşte-aproape, căci lumina / Ca o durere-a săgetat printr-însul. [...]/ E magul... cine-ar mai putea să cheme / Acea putere tainică-n cuvinte, / Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme, / Şi c-a murit să nu-şi aducă-aminte...".
Impactul ţine de fluxul liric principal, cel care îl putem semnala la început cu însemnele distincte. Poeta e expansivă, vitalistă care de obicei îşi temerează elanurile prin reflexia intelectuală, prin calmul meditaţiei, lăsând versurilor un orizont necontenit deschis: (Turn de lumină, p. 128) Cu o metaforă setea mea de absolut adapă, / Faţa mării e verde şi lucie ca metalul, / Tu nu poţi fi valul, eşti malul / Potopul meu de apă. / Izvoreşte din înalturi furtuna / în a sufletului meu tăcută oglindă, / Ce va fi mâine încă de azi se perindă, / închegând viaţa mea una". Poeta utilizează / aplică cel mai adesea o tehnică modernă a discuntinuităţii, a „colajelor" de versuri disparate, şocante câteodată, realizând totuşi o impresie unitară în ansamblu, însă cu iradieri spre numeroase direcţii ale spaţiului imaginar creat de poem: (Rugă de seară, p. 196) „Când seara pe văi se aşterne un abur subţire, / O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire. / Mai lasă pe fruntea-mi plecată, pe ziva fugară / Să-ntârzie încă oleacă lumina de seară... / Lumina aceasta tăcută, şi moale, şi caldă, / în care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă, / Lumina aceasta sonoră şi fară cuvinte, / Care de o Iară astrală mi-aduce aminte. / Mai lasă, o, Doamne, să-ntârzie lină şi sfântă / Pe tot ce în juru-mi cuvântă şi ce nu cuvântă". Ruga e o metaforă favorită, mereu reluată în creaţia Leonidei Lari şi îmbogăţită cu noi reflexe, cu noi şi tulburătoare sensuri.
Noi am mai putea spune că o sensibilitate reală străbate poezia Leonidei, reflectându-ne un suflu al marilor înfiorări în faţa tainelor lumii şi ale vieţii. Poeta are gestul larg, privirea cuprinzătoare, simţirea temeinică: (întâlnirea în cer, p. 270) „Au înflorit salcâmii. Peste vale / Se-mprăştie miresmele cereşti / Şi toate, în sfârşit, ar fi la cale, / Dar tu nu eşti, tu nicăieri nu eşti. / O stranie dulceaţă-ntruna vine / Din aer şi se cere în cuvânt, / Dar nici un drum nu duce către tine, / Tu nu eşti pur şi simplu pe pământ. / De dor, pornesc şi eu pe-un gând prin spaţiu, / Las casă, masă şi serviciu, şi scris, / Mă las într-o zburare fară saţiu, / Din închisoare într-un câmp deschis." Probabil această întâlnire în cer pe Marginea lacrimei conturează un deosebit profil liric, demn de un capitol aparte din Antologia Poeziei basarabene de azi.